În era tehnologică/digitală („smart”, „internet-age”) dragostea adevărată devine aproape imposibilă, ne sugerează mai toți cineaștii, dacă ne gândim doar la pelicule precum Newness, Westworld, Her, Love Potion No. 9. Iată că realizatorul de filme indie, Drake Doremus, lansează interogații despre trăinicia legăturilor amoroase pe fundalul robotizării. Așadar, cineastul – care emoționa publicul “douămiist” cu Like Crazy (2011) – propune un revoluționar start-up: legăturile cu humanoizii sintetici, grație inteligenței artificiale, într-o poveste de iubire, în pelicula Zoe.
Prin urmare, într-un viitor nu prea îndepărtat, androizii (numiți „sintetici”) vor fi omniprezenți, iar dragostea va fi o raritate. Totuși, identificăm iubirea dintre Zoe (Léa Seydoux) și Cole (Ewan McGregor), iubiți, dar și colegi la Relationist Labs, o companie de robotică unde sunt produși „însoțitori sintetici”, rezultați din împletirea unor ramuri precum robotică, farmaceutică și psihologie. Pe măsură ce legătura lor devine mai puternică, Ash (Theo James), unul dintre androizii pe care i-au creat, le descoperă relația secretă. Din gelozie, acesta dezvăluie un adevăr dureros: Zoe este robot. Divizați între sentimentele pe care le au unul pentru celălalt și stigmatizarea relațiilor dintre oameni și androizi, Zoe și Cole se despart, în timp ce invidiosul Ash încearcă să o convingă pe Zoe să accepte ceea ce este. Intervențiile lui Ash transformă acest triunghi amoros într-un amestec de confuzie, trădare și dragoste.
Filmul începe chiar cu întrebările adresate eroinei din titlu, Zoe, despre „partenerul perfect”. Din start, identificăm cinismul indus de actualele servicii de „dating” și de multitudinea de aplicații/„app culture” menite să ofere plăceri rapide, dar costisitoare, sau să te scutească de efortul emoțiilor, îndeosebi de cele așa-zis negative, în fond, cele care călesc și șlefuiesc anumite trăsături de caracter, acolo unde ele există. Un veritabil geniu al tehnologiei, Cole (expresivul Ewan McGregor) lucrează alături de Zoe, până târziu, trudind la un prototip masculin (Theo James) căruia i-a implantat ceva din memoria sa. Cu alura unui model retro, din anii ’60, Zoe îl privește languros; de fapt, ea este prototipul feminin al acelei linii de producție (există acel twist des folosit: „it’s not you, it’s me”).
În acest univers futuristic, viața e simplificată, iar relațiile se transformă în niște „aplicații” (cu scoruri)/ mașinăriile, dotate cu memorie à la Rachael din Blade Runner, sunt capabile să cuantifice compatibilitatea dintre două persoane. Așa se face că relația dintre Cole și Emma (soția sa, interpretată de o Rashida Jones destul de răvășită) capătă scoruri joase, de aceea cei doi rămân doar prieteni apropiați și vor împărți custodia copilului lor.
Pe de altă parte, se pun la punct linii de producție ce livrează însoțitori sintetici, croiți după tiparele omenești. Conceput chiar de Cole, prototipul masculin, Ash, e chipeș, are un frumos accent britanic și e priceput să dibuiască emoțiile omenești mai abitir decât aceștia. Așadar, roboții sunt concepuți pentru a înțelege sentimentele celorlați și pentru a-și iubi partenerul. În acest cadru, se dezvoltă legătura dintre Cole Ainsley și cea care superviza laboratorul și testele aplicate, Zoe.
Într-un mediu aparte, în care „triparea” în pereche e ceva obișnuit (cu medicamentele Benysol dizolvabile/buvabile sentimentul de îndrăgostire poate dura chiar și două ore!), se naște o idilă specială. Interogațiile trec ecranul, iar spectatorul trebuie să cuprindă limitele inteligenței artificiale. Întreaga atmosferă e una voit artificială, de show (aparițiile bulversante ale prostituatei Jewels, interpretată de Christina Aguilera, ne duc cu gândul la flamboiantul Burlesque. Romanța de pe ecran e întreținută și de ilustrația muzicală („Beach House” și „Cigarettes After Sex”), iar acel „yuppie-style” de fundal ne trimite spre zona comercialului. În ciuda tuturor complicațiilor (bifează și o ruptură temporară), Zoe și Cole mai dau șansă iubirii.
Citiţi şi Dernier amour – prostituata care i-a pus capac lui Casanova
Relația devine de-a dreptul „complicated” între cele două ființe care lucrează împreună, dar care nu găsesc pașii potriviți în acest straniu dans al dragostei. Cârligul emoțional e mult mai evident în prestația lui McGregor, câtă vreme bizarul experiment îl provoacă la adevărate dialoguri filosofice pe tema iubirii, chiar dacă se aduc în discuția de la trei dimineața nelipsitele „dating apps”. Există și persoane care încă mai rezonează la replici precum: „It’s better to feel pain than to feel nothing”/„E mai bine să simți durerea decât să nu simți nimic”. Este evident că Benysol-ul nu va înlătura problema singurătății, ba chiar o va accentua, prin urmare, filmul deschide cutia Pandorei: criza relațiilor interpersonale din actuala lume ce tinde spre astfel de perspective.
Rostul lui Zoe – romanța cu roboți, dar cu replici din Taxi Driver – este de a atenționa asupra pericolului deteriorării generalizate a ceea ce mintea omenească a creat mai frumos: rosturile dragostei. Odată ce acumulezi o anumită experiență de viață – ne previne această peliculă cu fason de pildă în nuanțe S.F. – accepți că unele lucruri trebuie să se întâmple și că e puțin probabil să existe acel „everlasting love”, fixat în ideal.
Regia: Drake Doremus
Scenariul: Richard Greenberg
Imaginea: John Guleserian
Montajul: Douglas Crise
Muzica: Dan Romer
Costumele: Alana Morshead
Distribuția:
Ewan McGregor – Cole
Léa Seydoux – Zoe
Christina Aguilera – Jewels
Theo James – Ash
Rashida Jones – Emma
Durata: 104 min
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
