Trecutul ar fi bun de geolog, săpăturile lui duc întotdeauna la minereu. Îmbrăcat în haina frumoasă a lui „a fost odată”, capătă această patină magică a indeterminării, a suspendării într-o veșnicie palpabilă, trăită și murită, în același timp.
Când ai mei mi-au cumpărat prima pereche de teniși Drăgășani, aveam aproape 7 ani și urma să încep școala. Nu știu ce mărime purtam, însă ciudățenia este că fratele meu purta exact aceeași mărime ca mine, deși este mai mic cu un an. Drăgășanii erau Converșii generației mele. Comozi, frumoși, adolescentini și copilărești, tenișii aceștia mi-au marcat amintirile legate de începerea școlii. Locuiam cu bunica, în căsuța mică precum un urs bătrân, așezată lângă râpă, pe malul căreia erau împrăștiați arbori pitici și măreți, crescuți bătrâni, încâlciți, verzi și uscați în același timp. Casa cea nouă era în construcție, se ridica încet pe pământul reavăn, creștea odată cu mine, odată cu inima mea de copil, care voia să descopere lumea.
În prima zi de școală, îmbrăcată în uniforma albastră, cu Drăgășanii mei noi și ciorapi albi, am plecat către școală. Fratele meu a rămas să plece mai târziu. Eu mă grăbeam, începeam școala, nu îmi permiteam să o pierd, să plece undeva din mijlocul satului. Atrasă de clipocitul apei de sub râpă, de orăcăitul broaștelor și de ciripitul păsărilor, mi-am abandonat ghiozdanul și m-am apropiat de pârâu. Hotărâtă să fac o baie la picioare, în apa limpede precum cristalul, mi-am așezat Drăgășanii la câțiva centimetri de fluxul apei. M-am dezechilibrat și m-am ținut de papuci. Unul dintre ei a căzut în apă. Apa l-a ținut câteva clipe la suprafață, l-a învârtit, l-a mirosit, apoi, mulțumită de calitatea lui l-a tras la fund. Și unul dintre minunații mei teniși Drăgășani a fost luat de stăpânul nevăzut al pârâului, ca trofeu din lumea reală, văzută și simțită.
Tulburată de întâmplare, am ieșit desculță din râpă, cu un tenis în mână, cu părul încâlcit și transpirată de efort, șifonată de parcă dormisem sub malul ei stâng. M-am întors acasă, am luat tenișii noi ai fratelui meu, mi-am ascuns tenisul sub patul bunicii, aruncându-l cu forța chiar în spate. Am ieşit tiptil din casă, ca un hoț care acționează pe întuneric şi care știe foarte bine locul.
Citiţi şi Prima zi de şcoală
În curtea școlii, aglomerație mare. Părinți, bunici și copii se înghesuiau să fie mai aproape de intrarea în școală, ca nu cumva să piardă cineva startul. În câteva momente a început să vorbească un domn elegant, cu părul grizonant, cu costum și cravată. Semăna cu Ciprian Porumbescu, pe care îl văzusem în cartea de citire.
– Dragi părinți, bine ați venit la începerea unui nou an școlar!
Părinți? Adică și părinții începeau școala? Ai mei plecaseră cu noaptea-n cap, la muncă. Nici nu îi zărisem măcar în dimineața aceea. Oare mama și tata urmau să fie în clasă cu mine? Dacă da, de ce lipseau chiar în prima zi?
În liniștea aglomerată din curtea școlii, în care îmi frământam gândurile pe toate părțile pentru a rezolva misterul absenței părinților mei, o voce țipată, de copil, mă striga, desculță, de după gard.
– Să îmi dai papucii, hoațo! O să vezi ce o să pățești când am să pun mâna pe ghiozdanul și pe cărțile tale…
În urma lui, sprijinită în băț, venea agale, bunica. Îl striga plină de obidă pe fratele meu. Să treacă acasă și să scoată tenișii de unde i-a ascuns, că la grădiniță va merge, chiar dacă îl va duce desculț.
Lumea din curtea școlii mă privea ca pe o obrăznicătură, strecurată pe ascuns în mulțimea asta de copii educați. Un outsider…
Așa mă simțeam în prima zi, singură, sub zidurile groase ale școlii, cu tenișii fratelui meu în picioare. Trăgând după mine ghiozdanul gol de carton, m-am ascuns după ușa intrării în școală. Între timp, bunica pusese mâna pe fratele meu și îl trăgea cu hotărâre spre casă, să se îmbrace, că grădinița nu îl așteaptă.
Astfel, prima zi de școală, așteptată cu emoție și nerăbdare, m-a transformat într-o hoață și într-o mincinoasă. Dacă așa are să fie toată școala, oare ce aveam să mai învăț în anii care urmau? Ce alte atribuite aveam să mai adaug caracterului meu?!
Spăsită, după ce a trecut ziua, din care nu îmi amintesc decât ghemul de emoții la gândul că fratele meu e supărat pe mine, m-am dus acasă și i-am dat tenișii lui noi, impecabili. Ai mei zăceau, unul pe fundul pârâului, altul sub patul bunicii.
Ne-am împăcat repede și am plecat la joacă. Era septembrie, dar vara nu plecase încă. Adevărata pedeapsă pentru neglijența mea aveam să o primesc seara târziu, în curtea casei bătrânești, cu luna și stelele luminoase deasupra capului.
Guest post by Lucia Moisă
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
