De când îl cunoscuse pe Sorel, Carolina credea că, în sfârșit, răsărise soarele și pe strada ei. La 48 de ani împliniți, se considera îndreptățită să mai spere că o să-și refacă viața lângă un om pe gustul ei. De ce nu? Nu mai era tânără, dar nici tocmai bătrână. Nu încă. Fie-sa, Andrada, era la casa ei, măritată în State, iar cei opt ani de singurătate de după divorț îi erau de-ajuns.
Sorel… I-l prezentase o fostă colegă de cancelarie – Carolina era învățătoare la o È™coală de cartier – È™i primele impresii, acelea care, zice-se, nu dau greÈ™ niciodată, fuseseră mai mult decât favorabile. Doar prenumele i se păruse caraghios (detesta visceral diminutivele, mai ales pe cele onomastice), dar È™i asta numai până când aflase că maică-sa îl născuse târziu, aproape quinquagenară, È™i că-l botezase aÈ™a fiindcă era micul soare menit să-i lumineze toamna existenÈ›ei. ÃŽi angajase doică să-l alăpteze până la 6 aniÈ™ori, îl îngrijise ca pe-un odor de preÈ› È™i-l adorase până-n ultima clipă. O istorie înduioșătoare, până la urmă…
Și, dacă stăm s-o spunem pe-a dreaptă, nu numele partenerului contează. Pe când era domniÈ™oară în ultimul an de liceu, Carolina făcuse o pasiune nebună pentru Niccolo Sabata. AÈ™a-l chema pe băiat, rodul relaÈ›iei dintre o Violetă autohtonă È™i un italian neserios, în trecere prin România ca impresar al unei trupe din Milano invitată la un festival muzical de pe litoral. Doar că, deÈ™i frumos ca un gondolier, cu ochi mari, albaÈ™tri È™i înstelaÈ›i, păr negru È™i des, numai inele, È™i niÈ™te dinÈ›i perlaÈ›i nemaipomeniÈ›i, Niccolo n-avea, din păcate, nici talentul vreunui Paganini, nici geniul lui Machiavelli. Dimpotrivă, era de o suficiență incredibilă È™i de-o enciclopedică incultură. Rămăsese faimos în cercul lor de prieteni momentul în care, auzind-o pe Savi povestind ceva despre o premoniÅ£ie, Niccolo întrebase candid “Ce-i aia?”. Cineva îi replicase, hâtru, pe un ton a cărui condescendenţă ar fi fost imposibil de reprodus: “O pre-sâm-ţâ-re, Niculică taică, o presâmţâre!”. Evident, toÅ£i râseseră în hohote, ÅŸi, pentru o vreme, nimeni din gaÅŸcă nu mai avusese presentimente, ci numai… presâmţâri,  pomenite întotdeauna cu apropo.
La fel de memorabilă a fost constatarea aceluiaÅŸi Niccolo, cu prilejul unui concert la care Carolina îl însoÅ£ise. Se auzea o piesă într-adevăr frumoasă, plină de sensibilitate. Pe la jumătatea acesteia, transportat ÅŸi cu ochii lucind de emoÅ£ie, tânărul îi arătase că i se făcuse pielea de găină. “M-am oripilat!”, îi explicase, folosind anapoda termenul care, în mintea lui minusculă, stătea în acelaÅŸi sertar cu… piloerecÅ£ia.
Pe de altă parte, celălalt, fostul ei soÅ£, nu era prost deloc. Când făcuseră cunoÅŸtinţă, îi sărutase mâna ÅŸi se prezentase, folosindu-se din plin de vocea baritonală, bine pozată. “Io-an Vernea, încântat!”. O vrăjise, pur ÅŸi simplu, acel “Ioan” rostit rotund, cu vocalele accentuate. Va să zică nu Ion, IonuÅ£, Ionel, NuÅ£u sau alte asemenea, ci Ioan. Ioan Vernea. Nume boieresc. “Carolina Vernea” avea o rezonanţă reuÅŸită, de personaj feminin din literatura interbelică, iar tânărul om de afaceri era înstărit, stilat ÅŸi n-arăta rău. Abia după cununie avea să realizeze fosta domniÅŸoară Chifan că bărbată-su era departe de a fi vreun os domnesc. De o politeÅ£e bine lustruită în societate, în intimitatea căminului se dovedea grobian peste măsură. Râgâia, pârţâia fără jenă în faÅ£a nevestei, înjura ca la uÅŸa cortului, era slobod la jigniri ÅŸi invective, tiranic ÅŸi, în plus, obsedat până la manie de ordine ÅŸi curăţenie, sarcini ce cădeau, desigur, în cârca nevestei.
După câţiva ani de mariaj, Carolina aflase ÅŸi că, în mahalaua din PaÅŸcani unde se născuse, “Io-an” era cunoscut ca Oană… Îl suportase 20 de ani ÅŸi tot el o părăsise. La 40 de ani, vârsta critică, i s-au aprins călcâiele după o jună ÅŸoldană cu ochelari “fund de borcan”, absolventă a 8 clase, al cărei unic merit era că-l privea cu o neţărmurită admiraÅ£ie, declarând în faÅ£a oricui că “iubi” al ei e “bisnisman ÅŸi cu studii”. Ceea ce, până la urmă, era adevărat. Vernea se înscrisese, la maturitate, la “Spiru Haret”, secÅ£ia Management.
Sorel… ei bine, Sorel era altă plămadă. “Sorel Nestor, economist”. De statură medie, subÅ£irel, cu o figură distinsă, spiritualizată, o cucerise din prima cu acea timiditate a lui ÅŸi cu manierele impecabile, de data aceasta netrucate. Venea la întâlnire îmbrăcat întotdeauna corect, la costum, îi aducea mereu flori, îi întindea mâna s-o ajute să coboare din taxi ÅŸi-i trăgea scaunul la restaurant. Se vedea cât-colo că biata maică-sa îl educase cum trebuie. Numai o femeie cu scaun la cap era capabilă să crească un cavaler adevărat.
În plus, avea preocupări intelectuale, umor şi conversaţie, era pasionat, ca şi ea, de literatură, client fidel al librăriilor, cinefil înverşunat. Când nu cinau împreună într-un local, musai unul cu ştaif şi atmosferă, nu birt de gară, făceau plimbări lungi prin parcuri, se duceau la lansări de carte sau la film. Şi el, ca şi ea, se dădea în vânt după drame bine realizate. Sorel o familiarizase, bunăoară, cu capodoperele lui Almodovar. La fel ca ea, detesta peliculele de acţiune, superficialităţi create pe bandă rulantă, numai pentru succesul de casă. Mă rog, Carolina aprecia şi thrillerele, însă după doar trei luni de idilă încă nu se încumetase să i-o mărturisească.
TotuÅŸi, Sorel avea ÅŸi micile lui ciudăţenii. N-o sărutase încă – decât pe obraz, de fiecare dată când se vedeau sau se despărÅ£eau -, refuzase politicos să urce până la ea pentru tradiÅ£ionalul “ultim pahar de vin”, i se adresa cel mai adesea cu “scumpă doamnă Vernea” sau, în momentele de maximă efuziune sentimentală, cu “încântătoare Carolina”. De cele mai multe ori asta o făcea să se simtă ca o prinÅ£esă, iar faptul că omul nu se grăbise s-o aibă la aÅŸternut o măgulea. “Domn, nu gorilă nesătulă”, își zicea ea. Când o părăsea temporar încrederea în farmecele ei feminine, gândea altfel. “TotuÅŸi, suntem amândoi maturi ÅŸi liberi, ÅŸtie bine că-s divorÅ£ată… Numai de n-ar avea, Doamne fereÅŸte, vreo neputinţă trupească ori sufletească…” Prin prima, învăţătoarea înÅ£elegea impotenţă, iar prin a doua tot asta, însă de natură psihologică. Se interesase discret despre trecutul curtezanului ÅŸi oftase uÅŸurată aflând că fusese căsătorit în tinereÅ£e. Nevastă-sa, probabil vreo zbanghie căreia i s-a urât cu binele, fugise cu un acordeonist.
ÃŽn sfârÅŸit, omul o poftise la el acasă. “ÃŽn seara asta, la 8, prietenă iubită…” Carolina trepida de nerăbdare. Se pregătise îndelung. Făcuse o baie relaxantă, cu multă spumă, îşi întinsese părul blond cu placa, se machiase cu artă ÅŸi-ÅŸi pusese rochia cea nouă care-i venea atât de bine. Se parfumase cu Chanel no.5 – avea o sticluţă păstrată numai pentru ocazii – ÅŸi-ÅŸi luase un set de lenjerie Triumph, de culoarea piersicii, cu vreun sfert din salariu. ÃŽn poÅŸeta modernă, încăpătoare, îndesase o trusă cu pasta ÅŸi periuÅ£a de dinÅ£i, fardurile ÅŸi o cămăşuţă de noapte adorabilă, roz prăfuit, dantelată ÅŸi sexy. Se privi în oglindă, din faţă ÅŸi din profil, ÅŸi decise că n-are ce să nu meargă bine. Arăta corespunzător. “O femeie matură, apetisantă, îngrijită… Viitoarea doamnă Carolina Nestor”, gândi. Apoi încuie uÅŸa apartamentului ÅŸi coborî.
Sorel o primi fericit, îmbujorat, cu acea delicioasă sfială a lui şi o pofti, mai întâi, la masă. O adevărată cină romantică în doi, exact cum visase. Mâncară, băură o excelentă şampanie rose, ascultară muzică în surdină, la lumina lumânărilor. Ca de obicei, conversaţia fu minunată. Spre miezul nopţii, o rugă să-l scuze, că se duce să se facă comod, şi-i spuse c-o aşteaptă dincolo, în dormitor.
Inima Carolinei bătea cu putere. “După toÅ£i aceÅŸti ani… sper să nu fiu nici prea emoÅ£ionată, nici chiar stângace, că ar fi jenant”. ÃŽÅŸi făcu curaj ÅŸi intră, aruncând privirea spre patul lat, din lemn scump. Era gol! Ochii i se opriră într-un colÅ£ al odăii. Apoi i se măriră de stupoare: Sorel stătea întins într-un cărucior de bebeluÅŸ, făcut, la comandă pesemne, pentru dimensiunile unui adult. Cu o boneÅ£ică bleu-ciel pe cap, acoperit cu o pătură pufoasă cu ursuleÅ£i, se uita la ea fix, cu o expresie de beatitudine tâmpă pe chip. “Te rog, frumoasă Carolina, leagănă-mă puÅ£in, te rooog…”
Interzisă, femeia se execută. Într-o fracţiune de secundă îi trecură prin cap toate scenariile posibile cu violatori, sadici perverşi şi criminali în serie care-şi decapitează şi mănâncă victimele. Cu inima cât un purice, se apucă să zgâlţâie ritmic de mânerul căruţului, incapabilă să scoată un sunet, în vreme ce Sorel, în extaz, molfăia dintr-un biberon pe care-l scosese de sub perna împodobită cu volane creţe.
Cât durase, în total, toată această scenă halucinantă, Carolina n-avea să ÅŸtie niciodată. Poate cinci minute, poate un sfert de ceas, poate o oră… Cert e că, atunci când beneficiarul serviciilor oferite de ea hotărâse că-i e de-ajuns, sărise sprinten din landou ÅŸi-i dăduse 25 de lei. “Poftim, scumpă doamnă Vernea, poftim! Åži să mai vii… AÅŸa-i că mai vii?” Scăpase fugind din casa dementului. Har Domnului, nici o uşă nu era încuiată. Ajunsă acasă, îşi făcuse un ceai, îl băuse cu două pastile de Extraveral ÅŸi dormise dusă. DimineaÅ£a, văzuse pe noptieră, mototolite, cele două bancnote de zece lei ÅŸi pe cea de cinci.
Peste ani, de fiecare dată când îşi amintea episodul, Carolinei îi trecea prin cap acelaÅŸi refren. “Dumnezeule, ce psihopat! Sorel, soarele mă-tii de nebun!”. Păi da, trebuia să-ÅŸi fi dat seama că nu-i a bună să te cheme Sorel. Uneori regreta că-l respinsese pe Vasile, administratorul ÅŸcolii. ÃŽi displăcuseră faÅ£a lui lată ÅŸi stacojie, de ţăran, ochii mici, porcini, ÅŸi părul rar, roÅŸcat. N-o impresionase pozitiv nici abordarea lui, prea directă pentru gusturile ei. “Coană Carolino”, îi zisese, “acum, că s-a dus mămica, Dumnezeu s-o odihnească, am rămas singur pe lume ÅŸi vreau să mă-nsor. Casă am, maÅŸină am, ceva avere ar fi… M-am gândit la dumneata, că eÅŸti damă bine ÅŸi cumsecade. Ce zici, batem palma?” Pe ÅŸleau, fără farafastâcuri, floricele ÅŸi ocoliÅŸuri. ÃŽl pusese, sarcastică, la punct, fără drept de apel, că nici chiar aÅŸa să pui problema, ca la târgul de vite.
“Vasile… oare ce-o mai fi făcând Vasile? Cam tont el, dar de bază. Iar Carolina DodoaÅŸcă nici n-ar fi sunat chiar aÅŸa rău. Nume neaoÅŸ, românesc…” Căscă ÅŸi se ridică anevoie – o cam Å£ineau ÅŸalele – să pună de-o cafea Å£eapănă. Una cu mult rom.
Citiți și Femeie deșteaptă cu Vasile și Ilie
Guest post by Codrina Tomov
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
