Câteva amintiri din comunism
La primele ore de geografie, pe la 12-13 ani, aveam să aflu ce țară grandioasă din punct de vedere economic avem, ce producții uriașe de cereale se obțin la hectar, cum Bărăganul este cea mai mănoasă câmpie din Europa – propagandă comunistă cum voi, Alexandra, n-aţi cunoscut niciodată. Deși se încerca spălarea minților noastre de mici copii, totuși eu căutam răspunsuri la realitatea pe care o trăiam și care era total diferită de ceea ce ni se spunea la școală. De exemplu, eram foarte frustrat de faptul că, în fiecare zi din vacanța de vară, trebuia să stau cam trei ore în medie la coadă pentru a cumpăra două pâini. Două pâini negre care costau 2,50 lei bucata. Atât era rația noastră: două pâini negre, rotunde, tari ca nicovala, făcute din făina cea mai proastă, amestecată cu tărâțe, pentru care trebuia să pierd trei ore din timpul alocat scăldatului, fotbalului sau cititului.
Sursa foto: Pinterest
Precocitatea din mine urla fioroasă:
– Unde naiba sunt producțiile acelea uriașe, de ce, dacă suntem atât de avansați față de capitaliști, trăim atât de greu și viața-i atât de nedreaptă? De ce, dacă Bărăganul e atât de rodnic, noi aproape că trebuie să ne batem zilnic pentru supraviețuire?
E greu pentru voi, Alex, să înțelegeți spiritul acelor vremuri, tragedia unor timpuri aproape imposibile. La nivel intelectual poate cuprindeţi câte ceva, dar afectiv, nu. Nu înțelegeți nimic. Şi sper să nu apucați vreodată să trăiți așa ceva.
Când văd atâția tineri din ziua de azi fascinați de socialism, de egalitarism, de Che Guevara, îmi vine să le plâng de milă. Nivelul intelectual slab, educația proastă, comoditatea, lenea și credința că totul li se cuvine, iată câțiva dintre factorii care-i determină să gândească astfel. Voi, Alexandra – și ți-o spun fără reproș – habar nu aveți cât de precar este echilibrul acestei lumi și cât de mare este pericolul ca acea organizare socială cumplită să se reîntoarcă…
În fine, să revenim!
Nea Marin Sculă de Oțel – pe bune, așa îi era porecla – era gestionar-șef la magazinul alimentar din sătucul unde am crescut. Parcă-l văd și acum: cam la 60 de ani, cu părul alb, un halat albastru spălăcit pe care-l purta mereu, creionul bont așezat după ureche, mândru, ţâfnos, irascibil, un mic dictator ce stătea în spatele tejghelei precum un zeu. Incult, agramat, cu câteva clase primare, întruchipa portretul șablon al activistului. Așa erau toți: și primarul, și notarul, și milițianul, și președintele de CAP: abjecți, infatuaţi, amorali, uimiți parcă ei înșiși de propria putere. Calici la minte și la suflet, se comportau ca niște tirani zonali, putând oricând să frângă destinul unui om. S-au întâmplat nenumărate cazuri, de altfel.
Citiți și După ce am terminat de citit scrisoarea, aș fi vrut să te omor
Dar, să reluăm. După ce am stat câteva ore în soare, în înghesuială ca să-mi vină rândul la cele două pâini, am așezat banii pe tejghea:
– Două pîini, nea Marine, am cerut eu sfios.
S-a uitat la mine disprețuitor:
– Pâine? Vrei pâine? Să vină mă-ta în magazia din spate, dacă vreți să vă dau pîine!
Fac doar o mică paranteză. Mama era o femeie incredibil de frumoasă. Dacă pe mine m-a născut când de-abia împlinise 19 ani, în momentul poveștii noastre nu cred că avea mai mult de 32, 33 de ani. Deja turbam de furie ori de câte ori vedeam privirile pofticioase ale bărbaților cum se prelingeau pe trupul ei. Şi mai tare mă enerva tata, care în loc să fie furios și gelos când observa că mama este admirată, el mergea parcă și mai țanțoș, și mai mândru, cu ea la braț. Au trecut atâția ani de atunci și zâmbesc gândindu-mă că și eu am ajuns să mă port la fel ca el. Ştii doar, Alexandra, cât de frumoasă este maică-ta!
Dar să revin!
Obrajii mi s-au făcut roșii ca focul, mânia și rușinea mi-au invadat sufletul, făcându-mă să iau, pentru prima dată în viața mea, contact cu umilința. O umilință crâncenă. Nu mai știu dacă mi-a dat totuși pâine, dar nici nu mai conta: jigodia libidinoasă poftise la mama. Lacrimi de turbare îmi curgeau pe obraji de o pătimașă și sfântă ură împotriva ipochimenului. Şi nu numai. Uram tot: lumea în care trăiam, comunismul, nedreptatea, sărăcia, ariviştii, netrebnicii, pe toți și pe toate nulitățile care-mi striveau personalitatea.
Toată noaptea m-am perpelit nutrind gânduri de răzbunare, planificând-o în cele mai mici detalii, visând-o, trăind-o intens de parcă s-ar fi petrecut aievea. De-abia spre dimineață m-am mai liniștit, când planurile mele prinseseră contur.
Pe vremea aceea, Alexandra, iluminatul public era inexistent. Poate existau câteva becuri în centrul satului, dar restul străzilor erau inundate de gunoaie, de noroi și de beznă. L-am urmărit pe nea Marin două ierni la rând. Știam itinerariul, drumul lui de la magazin până acasă, știam că uneori mai oprea la cârciumă, îi cunoșteam mersul legănat de om bătrân, îi știam respirația, îi simțeam vibrația, cred că, dacă m-aș fi concentrat mai cu putere, puteam sa-i văd și aura. Până într-o seară, cînd planetele s-au aliniat perfect. Moşneagul venea spre casă cherchelit, clătinându-se, poticnindu-se prin întunericul negru ca smoala. Stăteam lipit de un gard din care smulsesem o stinghie, invizibil ca un ninja. Nici nu respiram. Când a ajuns în dreptul meu, lovitura a fost fulgerătoare. Sau, cel puțin, așa mi s-a părut mie. L-am pălit direct în moalele capului. A căzut jos, dar de beat ce era, nu de la lovitura mea, i-am mai aplicat încă vreo două-trei stinghii pe unde am apucat, și apoi am luat-o la fugă, am ieșit din sat, am traversat pădurea până ce am ajuns la Dunăre. Pasionat și instruit bine de cărțile polițiste ale Rodicăi Ojog Braşoveanu și ale lui Haralamb Zincă, știam că nu trebuie să las urme. Am aruncat stinghia vinovată în Dunăre, ştiind că astfel s-a șters orice amprentă pe vecie. Mic, mic, dar capul mă ducea la drăcii
În noaptea aceea am dormit foarte bine. Era prima mea victorie împotriva comunismului. Devenisem dizident.
După aproape 40 de ani trecuți de atunci, nici eu nu mai știu dacă nu cumva supradimensionez amintirile. Sigur știu că zilele următoare, deși am folosit toate mijloacele de spionaj de care dispuneam, n-am aflat despre existența vreunui eveniment extraordinar petrecut în satul în care trăiam. Sunt două variante: ori moșul nici n-a știut ce i s-a întâmplat și a pus totul pe seama beției, ori, de rușine, a hotărît să țină totul secret.
N-am să aflu niciodată. Dar sper că după acea seară i-au pierit gândurile perverse și satisfacția de a umili niște puști inocenți.
Și iată, Alexandra, asta a fost o amintire din comunism.
Ziua următoare
Chiar dacă povestioara asta are un adresant, bineînțeles că e doar un truc literar. În realitate, am mai trimis-o câtorva prieteni, unii chiar contemporani cu momentele istorisite. După ce a citit-o și fiica mea mezină, Cătălina, m-a sunat imediat:
– Tati, pe cuvântul tău că amintirea asta e adevărată?
– De ce întrebi?
– Pentru că este foarte reală și foarte detaliată. Dar o poveste ca asta n-ar fi scăpat nespusă de tine în copilăria noastră. Așadar, ceva nu se leagă.
– Am tinut-o secretă. Moșul avea trei băieți ce m-ar putea “căpăci” și acum, d-apăi atunci. Sau poate mint. Sau poate aș putea să-ți spun că la operațiunea de răzbunare a participat și fratele meu mai mic. Sau că a fost ratată sau că i-am povestit tatălui meu totul și el a decis să acționeze în consecință… Aș putea să rescriu povestea în ce variantă vrei tu, nu-i greu pentru mine!
Mare parte din întâmplare s-a petrecut aievea, doar că, am mai colorat eu pe ici, pe colo, cu niște detalii magice.
Cât e adevăr? Cât e ficțiune? Nu vei şti niciodată. După cum nici eu nu mai știu dacă evenimentele s-au derulat astfel sau dacă nu cumva doar le-am visat.
Si dacă n-a existat nici un nea Marin?
Guest post by Marian Mihai
(text trimis pe adresa redacției de fiica lui, Alexandra)
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
