Nu, nu, nu! Nu mai vreau să aud “trebuie să…”, asta, aia, cealaltă! Nu mai vreau! Vreau să fac doar ce vreau eu. De când mă știu, adică de pe la 4- 5 ani, acasă, la școală ani la rând, apoi la serviciu, aud doar că “trebuie să…!”. De ce, de ce să trebuiască întruna să…? Pentru că așa spuneau mama, tata, învățătorul, profesorul, ăștia la început și pe rând. Dar ăștia, cu “pe rând-ul” lor, nu m-au deranjat, mi se părea normal să-i aud și, recunosc plecând ochii, că nici nu-i prea băgam în seamă.
Apoi a apărut șeful.
Șeful, zilnic spune că “trebuie să…” de mă ia cu amețeală, vâjâială, tremurici, care se transformă în nervi nervoși și draci drăcoși numai când îl văd. Dar înghit și tac, că vorba aia: în fața șefului și în spatele calului, să nu stai.
După un timp, a apărut și Înălțimea Sa – soțul adică – cel care de la o vreme spune într-una, ca o mașinărie stricată, că “trebuie să mâncăm” (a se citi “mănânce”), “facem ordine”, “călcăm”, “spălăm”, “facem mâncare” etc. Desigur, a se citi că le fac eu, pentru că el este doar cu “trebuie”. Dar pentru că el este “noi”, “trebuie să facem” mă include fără drept de apel doar pe mine, convertind astfel pluralul în singularul persoanei mele.
Acum a venit și vecinul? Vecinul! Și ăsta a început cu “trebuie să…”! Nu mai aud ce trebuie, că mi s-au înfundat urechile! Nu maaaai pooooot! Ăsta ce mai vrea? Aud? Aaa… Vrea bani, că trebuie să zugrăvim scara! Uh! Numai atât? Atât? Doar bani? Deci nu trebuie să… zugrăvesc eu? Nu? Ooo… Incredibil! Cu ăsta am scăpat repede și ușor, nu “trebuie să…” eu. Eu, doar cu banii. Dar zic “merci” în gândul meu, îmi vine să-i zic și cu voce, bucuroasă că nu “trebuie să…”. Uh, ce ușurare!
Greu e cu ăștia pe care zilnic îi aud că “trebuie să…”! Pentru că, de regulă, înseamnă că EU sunt cea care trebuie să execute. Chiar dacă ei folosesc pluralul. Oi fi eu doi, de toți folosesc pluralul? La asta nu m-am gândit. Ferească Sfântul!
Când îi aud, m-apucă nebunia. De ce “trebuie să…” când vreți voi? De ce credeți că nu-mi ajunge doar că-mi spun singură că trebuie să fac asta sau aia? De ce-or crede unii că noi nu știm când trebuie să facem ceva?
Până când credeți că trebuie să vă mai ascult rugămințile, predicile, sfaturile, ordinele, care invariabil îl conțin pe “trebuie”?! Până când să-mi mai împiedic gândurile, liniștea, visurile, zilele, orele, viața, tot, dar tot ce ține de mine, de veșnicul vostru “trebuie”? Nuuuu, gata, până aici! Pentru că nu mai încape în mine nesuferitul, agasantul, obsedantul ăsta de „trebuie să”!
Concluzia? Trebuie să mă schimb! Trebuie să am curajul de a vă arunca în față că şi voi sunteți oameni ca şi mine şi NU TREBUIE să uitați asta! Ce „trebuie să…” puteți face și voi! E clar? E destul de clar că TREBUIE să mă lăsati pace? Că dacă nu e destul de clar, trebuie să mă duc la psiholog. Numai să nu înceapă și ăla cu “trebuie să…”, că nu mai răspund de mine. Și să nu uit să îi spun încă de când intru pe ușa: “Domnule/ doamnă, să ne-nțelegem încă de la început: fără TREBUIE SĂ…! Înlocuiți-l, vă rog, cu ‘vrei să…?”
Pe Liana o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Lucrezi de acasă? Iată cum să îţi creezi spaţiul perfect pentru muncă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
