Azi-noapte, puțin după miezul nopții, am primit pe mesageria revistei textul de mai jos. Niciun adolescent n-ar trebui să fie treaz, să plângă și să-și verse durerea în scris la ora aia decât dacă e nefericit în prima lui iubire. Atunci crește, cum cresc pruncii în somn. De fericire, e firească orice oră, oricâte lacrimi, oricâte scrisori, știm bine. Citiți și spuneți-mi apoi că exagerează ori că asemenea întâmplări nu lasă urme în femeia de mai târziu. Abuzul verbal e la fel de dăunător ca pumnul ori palma. I-am răspuns cu o încurajare mai lungă, pentru că eu însămi am fost un copil abuzat, un adolescent nevoit să-și inventeze o lume ca să poată părea… Și e foarte trist. greu scapi, dacă scapi, de această povară a neiubirii, nepriceperii, fricii unor părinți de a nu fi făcuți de rușine mai puternică decât dragostea ori, mai grav, neputinței lor de a înțelege răul pe care ți l-au făcut și care a avut teribile consecințe. Pentru că n-ai știut de ce faci una sau alta, pentru că ai bravat, te-ai distrus distrugând, ai trăit poate altă viață. Cu regretele ce să mai faci? Ajungi, dacă poți, să înțelegi, să ierți tu, ca să poți trăi cât mai ai de trăit. Pentru că nu de un “iartă-mă” ai nevoie să fie spus de bătrânul tău tată sau bătrâna ta mamă, ci de privirea aceea care-ți spune ca, în sfârșit, a înțeles ceva, oricât.
Dragă fată de 17 ani, ce bine că ai îndrăznit să ne scrii, ce bine că ție îți poate cineva spune acum, chiar dacă e străin, o vorbă bună, poate un sfat care să-ți folosească, că poți primi poate răspunsurile pe care le cauți, că poate așa nu vei ajunge o femeie resentimentară, că nu vei greși nici imitând comportamentul abuziv, dintr-o răzbunare inexplicabilă, nici exagerând în cealaltă direcție cu copiii tăi. Să fii bine! Nu mai e mult și pleci de acasă și te vei crește singură. Și, să nu uit, scoate-ți din minte, te rog, că ești un nimeni, da? 🙂
“Eu sunt momentan un nimeni în această lume. O adolescentă de 17 ani, “o proastă” care învață pe brânci să ajungă cineva în viață. Vă scriu în numele tuturor celor cărora aripile le sunt tăiate de oamenii fără inimă, de oameni care se consideră superiori datorită vârstei lor. Vorbele noastre reprezintă pentru ei doar “comentarii”, doar “aberațîi”… Și mă doare atât de tare să o spun, dar trebuie, că părinții noștri sunt cei care ne privesc că pe niște “inutili”, “inculți”, “nebuni”.
Atât de bine vă simțiți când răniți o persoană, când vă răniți propriul copil? De fapt, voi l-ați făcut, voi îl omorâți. Și poate nu îl ucideți fizic, dar psihic vă asigur că îl măcelăriți: copilul vostru va simți cum sufletul i se destramă, va descoperi că vrea să spună cuvântul “mama” și să plângă din dragoste pentru ea, dar nu poate… Nu poate pentru că e rănit și provocat continuu.
Am avut discuții diverse cu prieteni, chiar și cu necunoscuți, viitori oameni de succes, dar ale căror păreri sunt desființate, care se simt incomod în lumea asta, în care noi nu știm să comunicăm.
Mă simt de parcă aș avea un handicap din cauza voastră, a celor pentru care satisfacția de a-și umili copilul împiedică exprimarea regretul față de vorbele spuse. Nu, mama mea nu și-a cerut niciodată scuze, nu că aș fi vrut vreodată. Susține că “ea m-a făcut pe mine, nu eu pe ea” și că “ea comandă în casă”, iar eu, umilită, încerc să o fac să înțeleagă că mă doare când mă umilește și ii spun asta cu lacrimi în ochi, dar pentru ea sunt doar picături de apă. Pentru mine, nimic altceva decât picături din suflet. Nu va imaginați cât suferă un copil când este jignit de propriul părinte, nu știți cum e să audă din gură celui ce i-a dat viață cuvinte jignitoare. Plâng și mă doare. Mă doare atât de tare că închid ochii când scriu, doar atunci parcă îmi mai alin sufletul…
Nu am spus niciodată că nu mă iubește sau că nu o iubesc, dar cer atât de mult, e un efort imens să înveți să nu îți mai jignești copilul? Acum, gândurile mele s-au imprimat și mai adânc în mine, dar să fii laș într-o asemenea situație e doar o strategie, nu frică sau disperare. Eu știu un singur lucru, acela că Dumnezeu m-a lăsat pe mine, și nu numai, să ajut lumea să facă un bine, să facă mai bine. Așa că nu mă voi opri niciodată să-i spun mamei să nu mai țipe fără rost, să nu mă mai umilească și jignească, căci Dumnezeu îmi dă puterea, el e cel care îmi adună bucățelele de suflet și mi le lipește a nu știu câtă oară la loc și ele se desprind din nou la următorul val de acuzații, iar eu încerc să par în față mamei o lașă, ca să nu amplific cearta pe motivul că “tot eu am gura mare”.
Dragii noștrii părinți, vă rugăm, puneți-va în pielea noastră, a celor care nu își pot recăpăta demnitatea și încrederea în sine. Și poate că acest text nu e perfect coerent, știu că nu am dat acum tot ce am mai bun, dar e scris ca o revoltă mută, cu o durere de cap provocată de prea multe lacrimi.”
Și tu ne poți scrie, de aceea existăm! 
Preferabil despre cât de bine îți e, dar și când ai o problemă și nu e nimeni prin preajmă sau nu ai curajul să vorbești cu un apropiat.
Adresa: office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
