Am văzut-o! A venit plutind peste ulița noroioasă și și-a agățat mantia lungă în salcâmii de la poartă, zdrențuind-o. Am înțeles acum că salcâmii au menirea lor, de păzitori ai curților. S-a smuls din sulițele bravilor salcâmi și s-a insinuat prin pereții camerei. A dat un rotocol inspectând-o, apoi, râzând sarcastic, s-a așezat cuminte într-un colț, așteptând răbdătoare.
Învins, până și El s-a retras, abandonând încă un suflet în brațele ei. Și nu, nu e așa cu își închipuie lumea! E o făptură subțire, albă, cu ochi pătrunzători și reci. Are acea frumusețe nepământeană, care ia mințile și sufletul, trupul și spiritul celor “aleși”, după care vine.
Am văzut-o! N-aș fi văzut-o! Nu-i de văzut! Nu-i de cunoscut! Și ea știe asta! Și mai știe că nu-i dorită! Dar tocmai asta o face să fie eternă. Așteaptă răbdătoare și tăcută, ghemuită în colțul ei, strângându-și pe lângă ea aripile și mantia zdrențuită. Nu răspunde la întrebări despre lumea de dincolo. Din când în când, pare că se dezmorțește, fâlfâindu-și mantia albă și subțire, ca pe niște aripi. Apoi, se întinde peste sufletul lui, singuratic, părăsit în întuneric, care nu vrea să plece, nu vrea să audă șoaptele ei mieroase și dezmierdările ei indecente. Dar fiecare pas mai departe e un pas mai aproape de ea. El, chinuit, răvășit și învăluit de dureri nespuse și de fuga spre nicăieri, se lasă încet-încet ademenit de șoaptele ei înșelătoare, de promisiunile ei mincinoase. Până când, firul subțire al speranței se va rupe…
Până când și ultima rugă se va fi stins într-o rază palidă a fitilului din candelă. Până când și ultima lacrimă se va usca pe obrazul îngălbenit și ostenit de suferință.
Fâlfâitul aripilor ei aduce fiori de gheață în camera scundă, ce se face tot mai mică, de parcă pereții se strâng unii în alții. I-am văzut ochii fără expresie care se fac mari, tot mai mari, până când ,,alesul” se pierde în imensitatea apelor lor întunecate. Obosit, sufletul își părăsește vremelnicul lui adăpost și pleacă să afle neantul. Rătăcește însă, o vreme între cele două lumi, așteptându-și dreapta judecată, așteptând să afle dinainte ce e dincolo, de la vreun suflet fugar. Lumina întunericului. Întunericul luminii…
Am văzut-o! Nu-i așa cum o crede lumea! Nu-i așa cum mi-am imaginat-o! E cuminte, sfioasă și răbdătoare. Nu are coasă, dar nici generoasă nu este. Când vine, nu pleacă niciodată singură. Poate pentru că ei nu i se aduc niciodată osanale, precum dușmancei ei.
Poate pentru că e mereu în căutarea de suflete singure…
Poate pentru că rătăcind mereu în întuneric, iubește lumina unui spirit!
O văd! Stă în continuare nemișcată la locul ei, adunând răbdătoare și ultima suflare. Acum este ursuză, nu se mai întinde lascivă lângă sufletul celui prea devreme chemat. Stă ghemuită cu genunchii la gură și continuă să-l aștepte pe el să-și termine zbaterea din carne și oase, să-și abandoneze trupul și toate durerile și să i se dăruiască numai ei, cu totul, pentru veșnicie…
Și pentru că am văzut-o, vă spun că Moartea este totuși o femeie frumoasă!
Guest post by Viorel Dodan
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
