În lume există două categorii de fete: acelea care își doresc cu nesaț să devină soții și mame, iar ăsta devine scopul principal al vieții lor, încă din timpul studiilor și… restul – adică acelora care, la un moment dat în viață, le licărește ceva în ochi și brusc sunt atrase de fotografiile frumoase de la nunțile prietenelor lor și spun „de ce nu?”, pentru ca ulterior să conștientizeze că nu au ce căuta în peisajul ăla lăptos și stagnant al unei presupuse familii.
– Ei, și? Ce ai făcut în vacanța de Crăciun? întrebare la care toate colegele încep să înșire fel de fel de povești legate de munți și schiuri, zăpadă, pensiuni cu loc de joacă amenajat pentru odrasle. Ea le privește pe toate din spatele unei cortine de catifea. Toate își joacă atât de bine rolul, de parcă ar fi exersat încă de la naștere toate replicile. Nu înțelege ce n-a mers, nu înțelege ce nu merge – cu ea. Se deșteptă la cotul unei colege mai înțepate: „Ei, hai, povestește-ne!”.
Ce putea sa facă, să strige în gura mare că a divorțat după nici cinci luni, într-o perioadă în care se presupune că ar trebui să fim „mai buni”? Acele fiare mămoase ar fi devorat-o până la os și poate că nu s-ar fi oprit acolo. Ar fi înghițit-o în acele priviri compătimitoare și ar fi înnebunit-o cu întrebări legate de „ce n-a mers”. Era deja sătulă de întrebările astea care făceau val-vârtej în mintea ei de dimineață până seara. Lasă așadar cearcănele să răspundă singure la întrebări, fiecare soție model gândindu-se la scenarii care mai de care mai dubioase, dată fiind vârsta ei fragedă și proaspăta cununie despre care știa toată lumea din jur.
Părăsi cuibul după terminarea programului, iar până acasă nu înfruntă decât priviri insistente care păreau să o pună la zid cu fiecare pas. De parcă fericirea ei nu conta, ci doar salvarea aparențelor. Pentru fiecare privire insistentă pe lângă care trecea, părea că trebuie să dea o explicație, iar drumurile ei se derulau ca o peliculă în care personajul principal își povestește viața:
„Am doar 24 de ani și sunt divorțată din cauză că mi-am permis să vreau mai multă iubire. Nu știu să fiu soție și nici nu vreau să fiu una. Vreau să fiu iubită; iubită fără suflare, cu ochi și trup și suflet. Nu știu și nu vreau să te aștept cu mâncarea caldă pe masă, atât timp cât nu mi te uiți în suflet prin ochii ăștia care, apropo, știi că sunt verzi, și că, aparent, sunt cei mai frumoși din univers? Nu știu și nu vreau să mă ții închisă între patru pereți, spunându-mi doar că mă iubești, dar tu să n-ai habar să-mi faci pielea să tremure atunci când mă atingi. Nu știu să aștept cuminte fărâme de iubire, și, de fapt, nici nu-mi doresc. Plec! Pentru că în sfârșit știu cum e să tremuri sub sărutul unor buze și știu cum se simt atingerile pe catifeaua de pe suflet.”
Guest post by Sia
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
