Mariana Gordan este femeia pe numele căreia securiștii comuniști au întocmit dosar și o condamnare la închisoare pentru înaltă trădare a statului român. Asta deoarece într-o vacanță de vară, pe când lucra la recepția unui hotel de pe litoral, făcea în creion portretele turiștilor englezi, dar fără să accepte vreun ban pe arta ei deoarece una dintre principalele amenințări ale mamei ei era: „Să nu pui mâna pe valută pentru că este ilegal”. A fost condamnată pe nedrept, așa cum probabil mii de alte dosare au fost fabricate pe vremea aceea, la 30 de ani de închisoare comunistă.
A reușit să fugă, să treacă granița cu un pașaport fals, ajutată de un englez. Ce s-a întâmplat apoi este o poveste de film. Cuvintele, oricât de plastice și colorate ar fi, cu greu vor reuși să redea emoțiile pe care le-am simțit când am stat de vorbă cu Mariana Gordan, cu atât mai mult sentimentele prin care ea a trecut la momentul respectiv.
„Am prieteni care atunci când mi-au citi cartea au spus: Doamne, Mariana, dacă nu știam că ești bine, că trăiești, mi-ar fi fost frică să dau pagina mai departe”
Da, Mariana Gordan a scos o carte care, spune ea nu este despre ea, este istoria rușinoasă a comunismului și a securității, trăite pe pielea ei. „State property – My cold War Memoir” a apărut deocamdată în limba engleză, însă, cu mâna pe suflet spun că ar trebui tradusă și publicată și în România, dacă nu, chiar să fie subiect de film.
Voi încerca să reproduc în câteva pagini viața Marianei Gordan, bazându-mă pe informații pe care le-am citit în cartea ei și pe care le-am aflat într-o discuție telefonică lungă ce ne-a adus pe amândouă la aceeași masă, chiar dacă eu eram la o margine de București, iar ea la Londra.
Și voi termina cu probabil a doua mare direcție a vieții Marianei, opera sa artistică pentru că, totul a pornit probabil de la pasiunea ei pentru artă și de la dorința de a face ceva frumos și măreț. Până la urmă a făcut, iar londonezii și milioanele de turiști admiră zilnic o bucățică din opera Marianei Gordan, lucru cu care noi nu ne putem mândri pentru că România nu a vrut să o primească înapoi acasă, așa cum se cuvine.
(…)
Cum ați ajuns să vă împrieteniți cu imperialiștii englezi?
Vai de capul meu, eu și imperialiștii… Nici nu știu cum să spun…eu am ajuns cumva ca musca în zer.
Eu știam că vreau să fac artă, că o să fiu artistă, părinții mei nu înțelegeau de unde, că nu s-a vorbit deloc despre asta la noi acasă.
În 1978 a fost prima dată când s-a alocat un loc pentru o fată la secția de sculptură. Eu am vrut să fac sculptură, dar profesorul meu mi-a spus că se intră foarte greu și mai bine renunț. Așa că m-am pregătit să dau la pictură la Cluj, iar rectorul de atunci mi-a spus „ești talentată, dar nu ești tare în tată, trebuie să te culci cu mine”. I-am spus: „Ești nebun? Te împing de la fereastră!”, iar el mi-a spus că celelalte fete stau la coadă, dar dacă nu vreau, nu mă obligă, era doar o opțiune. Mi s-a părut strigător la cer.
Mama mea s-a speriat pentru că după experiența asta am zis că iau otravă: eu nu pot să trăiesc în dictatura asta comunistă și patriarhistă și sexistă. Mă simțeam din toate părțile abuzată, neînțeleasă, nevăzută, neauzită.
Mama, care la vremea respectivă lucra la un chioșc de ziare, prin multe pile și cunoștințe, mi-a găsit un loc de muncă la mare. Lucram 12 ore în recepție și 24 eram liberă. Desenam, eram foarte bună la portrete. Venise un avion întreg de englezi și le făceam portretele.
Eu am plecat de acasă, de la mama, cu 3 reguli simple, tatuate cu laser pe creierul meu: 1. Nu te încurci cu bărbați, 2. Nu vorbești cu străinii, 3. Nu pui mâna pe valută că e ilegal.
Am ascultat-o, normal, că îmi era mai frică de mama decât de securitate și nu am primit nici un ban de la turiști.
Mariana Gordan împreună cu regele Mihai
După vreo două săptămâni, directoarea a crezut că primesc bani și nu îi împart cu ea, așa că a chemat securitatea. Când au văzut că nu aveam niciun cent, după ce au făcut percheziții, s-au supărat foarte tare, s-au simțit umiliți mai ales că ei nu mișcau un deget fără bani. M-au acuzat că sunt prietenă cu englezii și m-au dat afară din serviciu, dar m-au mutat la alt hotel că nu aveam bani de tren să mă întorc la Arad.
A doua zi trebuia să-mi vină leafa și să plec acasă, numai că englezii au organizat un fel de grevă și au semnat o petiție prin care acuzau că am fost dată afară pe nedrept și vreo 300 de englezi câți erau în hotel s-au plimbat pe tot litoralul și au adunat semnături. Vă dați seama ce însemna asta pe vremea securității în România. Mai mult, în acea petiție au cerut banii înapoi și anularea vacanței.
A doua zi dimineața m-am trezit cu aceeași securiști la ușă care m-au arestat. Am fost acuzată de înaltă trădare, conspirație împotriva poporului român și organizarea unei grevei ilegale. Asta chiar era de râs că pe vremea aceea nu exista conceptul de grevă legală pentru că poporul era, conform logicii, proprietarul întregii industrii și nu avea cum să se păcălească el pe el, deci nu avea împotriva cui să facă grevă.
(…)
O viață care bate orice film
Întrebată despre viața personală, despre iubirile ei, Mariana mi-a spus așa: „Draga mea, în tinerețea mea am suferit de o boală mintală care se numește complexul prințesei. Prințesa caută un broscoi pe care să-l pupe și să-l transforme în prinț. De fapt, acest complex ascunde frica și nevoia de a fi în control. Caută tot felul de broscoi de pârliți, artiști pârliți și neajutorați și își face proiecte din ei”.
Acum, Mariana Gordan trăiește în Londra pe o străduță pe care se găsește și atelierul în care creează. Una dintre sculpturile sale se găsește în holul Uniunii arhitecților și multe alte lucrări stau mărturie pentru talentul și dăruirea ei pentru artă.
Pe CV-ul Marianei Gordan scrie că este sculptor, pictor, scriitor și regizor de film.
Acum vrea să se întoarcă În România, să lase toate colecția unui trust de artă și să „se pensioneze” scriind, deoarece trebuie să termine a doua carte a sa.
Citiţi şi
