– continuare de aici –
M-am trezit buimacă, speriată. Dormisem chinuit, cu vise scurte, urâte. Ba el se săruta cu altă femeie, ba cineva încerca să mă sufoce, ba mă aflam în mijlocul unui dezastru, paralizată de frică. Mi-era sete și nu aveam idee cât este ceasul. Instinctiv, am întins mâna și locul de lângă mine era gol. El nu venise… Am simțit că mă prăbușesc… Dar trebuia să-mi adun forțele. Am luat telefonul, să mă orientez. Nu era dimineață, de-abia zece seara. Mi-era frig. Uitasem să programez termostatul și nu pornise centrala. Nici nu era de mirare, la cât de bulversată am fost.
Weekendul ăsta… ah… nu îmi aduc aminte să fi petrecut altul mai chinuit. Nu mai știam nimic. Nici ce simt, nici ce vreau, nici măcar cum ar trebui să reacționez atunci când îl voi revedea. Căci, până la urmă, tot aveam să-l revăd la un moment dat.
M-am ridicat cu greu din pat și m-am dus la bucătărie. Am pus de-un ceai, m-am așezat pe un scaun cu picioarele la gură și am rămas așa, pierdută, între iubire și ură, între speranță și deznădejde, între bucurie și suferință. Nici nu am auzit cheia în ușă, nici nu l-am simțit când a intrat în bucătărie, cu pas ușor… Am icnit scurt când l-am văzut și lacrimile au început să curgă singure, ca la comandă, fără niciun sunet, fără nicio altă tresărire. Cred că se așteptase la asta, căci expresia cu care mă privea avea ceva de ciută hăituită. S-a așezat în genunchi lângă mine, mi-a sărutat mâinile și mi-a zis:
„Nu pot… iartă-mă…”
Ce să nu poată și ce să iert nu îmi era însă foarte clar… așa că am șoptit pierdut un „nu înțeleg” rupt din suflet, în timp ce lacrimile s-au transformat în șuvoaie.
„Te rog, iubita mea, nu mai plânge, te implor… iartă-mă, nu știu ce m-a apucat… dar te-am mințit. Sunt un nemernic… Era o petrecere a firmei și nu am vrut să te iau pentru că o colegă îmi făcea ochi dulci și nu mai eram sigur de ce simțeam, așa că am preferat să mă lămuresc înainte de orice. Așa mi s-a părut corect față de tine și de mine… Dar nu am putut. Am dansat cu ea și când am simțit trupul altei femei că se lipește acolo unde este numai locul tău, parcă am luat-o razna. Nu am știut cum să mă desprind mai repede, dar fără să par grosolan sau nepoliticos, ca să nu stârnesc nu știu ce discuții inutile acolo… știu că ea ar fi fost dispusă la orice, dar eu nu am putut… și nici nu am avut cu ce mă întoarce mai repede… apoi am văzut și poza de pe Facebook și am trecut prin toate chinurile imaginându-mi ce simți, ce gândești și, mai rău, ce hotărăști în privința noastră. Așa că nu mi-a rămas decât să mă întorc în genunchi la tine și să te implor să mă ierți… acum mi-e clar, acum știu sigur…”
Și-n timp ce-mi spunea toate acestea îmi acoperea, iar și iar, mâinile ude de lacrimi cu sărutări. Însă eu mă blocasem pe primele lui cuvinte pe care, deși simțeam că-mi ard gura, limba și buzele, nu mă puteam opri din șoptit:
„Nu pot… iartă-mă, nu pot… iartă-mă…. nici eu nu pot…”
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
