După fiecare nouă „rundă” de suferință crâncenă îndurată, se aruncă nechibzuit în viață… fiecărei noi răni căscate în suflet – zile și săptămâni de dureri și lacrimi, de singurătate și frică și tristețe – îi opune avid mărci ale feminității și neapărat, roșul…
Rujuri, pantofi, bijuterii, rochii – nimicuri femeiești, mai mici sau mai însemnate – toate păstrează mereu, cumva, o tușă derivată din culoarea roșie; cel mai mult iubește nuanțele de burgundy și stacojiu, dar îi sunt dragi și nuanțele de roșu imperial și corai. În fiecare ținută, un amestec de rafinament, insolit și prospețime tronează neapărat, impozant până la sfidare sau aroganță, roșul.
O tâmpenie poate, o ciudățenie a sa personală, o toană, superstiția că nu poate întâmpina momente cheie – fie că sunt zdrobitor de dureroase ori încărcate de pasiune și împlinire – ale vieții, fără culoarea asta fascinantă, în care ghicește adâncimi fără granițe și care o descrie, parcă, mai bine decât orice, mai presus de cuvinte…
Se bănuiește de-acum narcisistă, – dar ce mai înseamnă toată pălăvrăgeala aia cu morală, prudență și alte așa-zis valori, când primești, ani la rândul, numai rații zgârcite de viață – va fi, în tot cazul, măcar simpatică, magnetică; și în plus, orice preț merită, dacă poate gusta cât de puțin senzația că poate pălmui și ea, cumva, destinul…
Roșu. Și l-a pus pe buze de atâtea ori atunci când se clătina de dureri și suferință, de atâtea ori atunci când se simțea plutind în neant, prăbușindu-se în gol, dezintegrându-se de singurătate și spaimă… L-a purtat și atunci când și-a vizitat la spital tatăl, omul ăla ca un brad, care-i păruse acolo un copilaș speriat, cu care nu știuse ce să facă; l-a purtat și atunci când și-a condus la aeroport sora – sufletul ei întreg – simțind cum i se taie picioarele, de îndată ce a a trecut prin ultimul filtru înainte de îmbarcare…
Se așază visătoare în pat, legănată de pe ritmuri de jazz. Doamne, ce muzică! Se gândește iarăși, ca de multe alte ori, își promite mai exact, că dacă va trăi pana la 60 de ani, va fi o bătrânică puțin bizară și excentrică.
Va purta pălărie mov și haină verde, ruj roșu și parfum franțuzesc… nu, nici vorba de gri-uri și eternele negre-pământ fiindcă la naiba, iubește de când se știe culorile, și muzica, și oamenii, și viața, chiar dacă, tot ele îi aduc adesea cea mai mare suferință…
Da, i-a fost greu, de prea multă vreme, dar orice va mai urma, ea va avea, mereu, roșul…
Guest post by Medeea
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
