Și cum ne vindecăm? De fapt, ne vindecăm vreodată?
Că tot vine vorba despre An Nou și rezoluții. Despre a lăsa în 2018 anumiți oameni și a păstra lângă tine doar pe cei care merită. Corect, concret. Dar atât de greșit. Pentru că inima nu știe, habar n-are că anul și-a schimbat o cifră. Ea știe doar bucuria sau durerea. Atât. Ca atare, vrem, nu vrem, păstrăm în inimă oamenii care au ajuns acolo. Chiar și când ne fac rău. Pentru că așa se întâmplă, e trist să te ții de ceva ce mai există doar pentru tine, dar să accepți acel „niciodată” este imposibil.
Deci, în esență, nu prea ne vindecăm. Devenim doar buni în a ascunde asta. Și ne concentrăm pe alte lucruri, pe alți oameni, sperând că durerea o să treacă. Ea trece, dar urmele rămân.
Iar dincolo de toate, întrebarea persistă: cum să fii un străin cu omul care ți-a fost lumea întreagă? Cum să rupi o conexiune care există când toate sunt împotrivă?! O conexiune pe care aproape că nu ți-o mai dorești să existe, pentru că nu mai are sens?!
Nu poți. Nu pot. Și atunci, ce rămâne de făcut? Durerea o poți striga, o poți plânge, o poți consuma până se va stinge. Dar flăcăruia mică, speranța, conexiunea, astea rămân. Le accepți ca fiind ale tale. Accepți că ai pus tot ce aveai mai bun și mai frumos într-un suflet prea gol ca să poată fi umplut de iubirea ta. Și tu te-ai golit. Și tu ai nevoie să te regăsești.
Așa că acceptă totul. Exact așa cum vine. Azi te doare în cot, iar mâine îți plânge sufletul amare lacrimi. Nu știi cum să te mai porți, ai uitat cine ești. E normal. Omul îți strălucea prin toate ungherele sufletului. Iar acum, că ai rămas doar tu cu tine, e negură. O beznă ce pare fără sfârșit. Te strângi ghem și, pe de o parte, spui cerului că ai nevoie să se întoarcă la tine. Că nu poți așa. Că „niciodată” e prea dureros de acceptat. Dar, pe altă parte, îți amintești cât ai dat și cât nu ai primit. Și respiri.
Probabil că nu ne vindecăm niciodată de un om cu adevărat. Mereu va ocupa un loc în sufletul nostru. Și, cu cât acceptăm mai curând, cu atât mai ușor ne va fi. Dacă se va întoarce, cum se spune, vom vedea. Dacă nu, nu ne putem stinge sufletul. E tot ce avem. Cu aripi frânte, peticite, trebuie să continuăm. Zborul nu se încheie aici…
Guest post by Amelia Maroiu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Tu ce faci când te doare ceva?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
