Nu știu alții cum sunt, dar mie, când mă gândesc la felul în care este perceput și trăit luxul la (unii) români, îmi vine în minte coana Chirița cu-al ei “furculision.” Preluat și adaptat în fugă, pentru poză și fason, luxului i-a fost imprumutată, de cele mai multe ori, forma, fără ca persoanele în cauză să se preocupe prea mult de fond. Să vă povestesc ceva pentru a-i conferi problemei o trăsătură de penel mai accentuată:
Mă întorc pentru o vreme în orașul meu natal. În vestiarul sălii de aerobic, în timp ce mă îmbrac, două gospodine veritabile (dupa vorbă și veșmânt), îmi pun timpanele pe bigudiuri prin accentul regional puternic și prin subiectele abordate. Poluare fonică accentuată. Nu știu cum să-mi împachetez echipamentul mai repede și s-o șterg.
O săptămână mai târziu, pe-o terasă superbă în vârf de munte, mă regăsesc în compania a două dintre cuconetele de ghiveci din urbea-mi provincială. Pardon, vroiam să spun de vază. Din nou, o poluare fonică de exact aceeași natură cu cea prezentată. Mă ridic sub pretextul de-a face puțină mișcare și o iau la goană.
Diferența dintre cele două tipuri de femei? Prețul hainelor și contul din bancă. Atât. În rest, absolut nicio diferență de esență, doar una artificială, de nuanță. Lucs, domnule, ce să vezi…
Pe undeva, e și firesc. În România nu există o cultură a luxului. N-a avut nici de unde și nici când să se dezvolte. Trecutul istoric a împiedicat-o: valuri de migratori au făcut ravagii, Orientul și Occidentul s-au luptat frecvent și violent pe și pentru teritoriile-i bogate, a fost adesea feliată și împărțită între state ale căror puteri le depășeau cu mult pe ale sale, a tras sub jug otoman, a gustat și puțină monarhie, dar doar așa, în treacăt, apoi lovitura de grație: peste treizeci de ani de comunism, în care s-a încercat distrugerea și rescrierea identității sale naționale.
Iar comunismul, după cum bine se știe, s-a ocupat de nivelare, de uniformizare și de disoluția identității individuale pentru contopirea sa într-o identitate unitară. Producția de serie a stabilit nu doar tiparele industriale, ci și pe cele sociale. Toate premisele luxului – individualizare, stratificare, coroborare de status prin calitatea și unicitatea, sau măcar seria redusă, a elementelor ce compun stilul de viață – au fost astfel ucise din fașă. Este imposibil să vorbești despre o cultură a luxului într-o țară în care acesta era definit cel mai adesea printr-un kilogram în plus de zahăr, de ulei sau de banane.
Se poate vorbi despre o cultură a luxului, însă, în țările dezvoltate în care, de-a lungul istoriei, luxul a fost apanajul celor bogați, singurii care aveau acces la educație. Cultura a dat, astfel, în chip organic și firesc, naștere luxului, care nu era nimic altceva decât suma expresiilor sale materiale cele mai înalte. Arta s-a dezvoltat sub oblăduirea Puterii, pentru a-i servi drept recuzită simbolică și pentru a-i contura o identitate clară. În timp, la crème de la crème a societăților în cauză, dezvoltându-se și extinzându-se prin urmașii săi, a imprimat un anumit tip de percepție și de trăire a luxului, în forme rafinate și pline de substanță, ce constituie nervurile fine, chiar dacă pronunțate, ale unui stil de viată complet și complex.
În România, cei care-au profitat de accesul la educație din timpul comunismului au devenit și cei mai bine integrați în sistemul societății egalitare, fiind dezvățați forțat să gândească și obișnuiți să execute ordinele stabilite de alții. După căderea comunismului, cei care-au observat abundența resurselor proaspăt rămase fără stăpân au fost tocmai cei neatinși prea mult de Duhul Sfânt al educației. Nefiind obișnuiți să performeze sau să acționeze în virtutea unor valori, aceștia au preluat inițiativa și, dând din coate, au dat la o parte elitele debusolate, luând frișca de pe tort. “Ferciți cei săraci cu Duhul!” și-a dovedit tristul adevăr încă o dată…
Nu este de mirare atunci, că-n alfabetizarea lor limitată, luxul occidentului nou deschis a fost tradus prin lucsul provincial, c-un iz puternic balcanic. Frustrările acumulate-n timpul perioadei comuniste, în care din cauza lipsei de resurse și a (lipsei) calității personale n-au reușit să-și construiască o identitate respectabilă, au fost răscumpărate prin sume de bani direct proporționale cu complexul lor de inferioritate.
În perioada-n care-n țările cu o cultură a luxului acesta devenea tot mai mult un joc de subtilități și nuanțe, în România scăpătată, lucsul se scria negru pe alb, cu litere grosiere, de-o șchioapă. Pe măsură ce-n alte părți ale lumii, luxul tot mai conștient de noile schimbări sociale se transformă în simțul puternic, dar fin și discret seulement pour le connaisseurs, la noi etichetele dădeau năvală, curgând strident nu doar din pungi, dar și din chiloți, fie-mi cu iertare. Țara formelor fără fond rămânea fidelă, astfel, macar acestei componente a identității sale naționale.
Totuși, România are în prezent 35.000 de persoane care câștigă mai mult de 100.000 de euro anual. Dincolo de ciocoii vechi încurcați prin lumea lucsului, societatea capitalistă de astăzi dă naștere unei noi generații de consumatori de lux. Anii care s-au scurs de la căderea cortinei de fier au permis accesul direct la teatrul global, ai cărui actori multinaționali își manifestă interesul de instruire a noilor generații. Binecuvântate de educație, acestea mai au încă posibilitatea de a readuce cultura în contextul luxului românesc și de a corecta, măcar pentru generațiile viitoare, greșelile de stil, ca să nu mai vorbim de cele de gramatică, cu care-a fost scrisă până acum povestea lucsului autohton.
Să fie acesta km 0,1 în crearea unei culturi a luxului românesc?
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
