E liniștea celei mai frumoase nopți. Stau în grădină și încerc să găsesc cele trei stele pe care le vedeam în fiecare seară din stâlpul casei, copil fiind… Le dădusem nume… Una era mama, cealaltă, fratele și surorile mele, ținându-se de mână și a treia era tata.
Contemplam des cerul, de cele mai multe ori rugându-mă pentru mama… mă durea să o văd tristă, simțeam că pot să o ajut mai mult, iar atunci când mă rugam, trebuia să mă uit la ea, acolo, separată de ceilalți, pentru a-i transmite astfel puterea rugăciunii mele… A doua zi, mama mă trezea cu un zâmbet cald și îi mulțumeam Cerului pentru o altă minune…
Când zâmbea, purta în zâmbetul ei toată bucuria noastră.
Cea mai frumoasă amintire a mea cu mama e de la 10 ani, când o ajutam să ridice un sac, eram atât de neîndemânatică, iar ea a început să râdă, era un râs din altă lume… râdeam amândouă cât pentru tot restul vieții mele, ne așezasem pe sac și râdeam, observându-i fiecare schimbare a feței, fiecare hohot de râs, care aducea cu el o lumină nouă pe chipul ei și care-mi creștea inima.
Stând aici nemișcată, nu mai simt nici frigul, m-a cuprins un dor nebun de casă. Vreau sa fiu copil iar…
De Crăciun, făceam salată boeuf, preferata tatei, îmi ieșea mereu prea acră, dar așa îi plăcea lui și atunci, în acele zile, mă delectam cu laudele lui…
Tata se trezea noaptea să mănânce și îmi povestea cum o întâlnise pe mama… O făcea atât de des, dar parcă pentru prima oară de fiecare dată… De Crăciun, poveștile tatei mă țineau trează… Voiam să aud iar și iar cum o cunoscuse pe mama, cum era ea cea mai frumoasă… cum au construit casa împreună în doar câteva săptămâni și cum nu i-a spus niciodată că o iubea. De fiecare dată, mama se făcea că doarme… îi vedeam zâmbetul în colțul gurii, asta era marea ei declarație de dragoste peste ani…
Mă trezeam în dimineața de Crăciun să găsesc sub pernă două cărți și câteva bomboane cu ciocolată, pe care le luase mama din brad… Pentru mine, cărțile acelea erau ca biscuiții petit beurre, din care mâncam câte puțin pe margine, ca să nu se termine… până ce fratele meu mi-i lua din mână…
Au trecut două decenii de atunci, de când mi-am pierdut orientarea fără stelele din dreptul stâlpului casei, fără mirosul prăjiturilor preferate, al bradului proaspăt tăiat de tata, fără noi toți în jurul mesei de Crăciun.
Sunt atât de departe de casă, dar parcă nu am fost niciodată mai aproape…
Stelele nu le-am găsit, dar știu că la vară, când ajung acasă, vor fi tot acolo, iar rugăciunile mele se îndreaptă încă spre mama, de data asta, în inima mea… Tatei îi trimit în fiecare an o felicitare de Crăciun, iar mama i-o duce la mormânt…
Te iubesc, tata!
Ne vedem la vară, mama!
Crăciun fericit!
Guest post by Maria Moisă
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Ultima șoaptă de zăpadă, întâiul gând de ghiocel
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
