Chanel N°5 – avem și pe roșu! (ediție limitată de Crăciun)

“Culoarea vieții, culoarea sângelui” a deținut un loc special între puținele culori în care a vrut Coco Chanel să îmbrace femeile alături de negru, alb, bej și auriu. Parfumul a fost lansat în sticle rubinii de 100 ml (EDT și EDP), dar și într-un număr limitat (55) de cristal Baccarat de 900 ml (PARFUM!)

Care arătau astfel, pentru că s-au epuizat rapid.

Vă las în compania unui fragment din 12 creatoare care au schimbat istoria de Bertrand Meyer-Stabley, în care este redată povestea acestui parfum.

“Coco Chanel nu face modă, ea ESTE moda. În 1920 porneşte într-o nouă aventură. După lansarea triumfală a coloniei Eau Chanel destinate bărbaţilor, decide să creeze un parfum. Nu se îndoieşte nicio clipă de succesul fulminant şi de notorietatea internaţională pe care el i-o va aduce. Asta, pentru că în lumea tinerelor afectate şi a doamnelor bine de la început de secol se simt încă efluviile parfumurilor ameţitoare în care se amestecă arome de iris, de chiparos, de gardenie şi de trandafir, toate botezate cu nume ridicole, de un orientalism artificial, asimilat voluptăţii de duzină. Dar de ce vrea să creeze ea un parfum, când acest lucru a fost, dintotdeauna, apanajul parfumierilor? „Pentru că vrea să îmbrace femeia din cap până-n picioare”, mărturiseşte una dintre prietenele ei, „iar a îmbrăca o femeie complet nu poate exclude parfumul, parte integrantă a ţinutei feminine.” Toată viaţa va fi obsedată de curăţenie, de igienă, va fi în căutarea „mirosurilor sănătoase”. Cu siguranţă nu din întâmplare l-a întâlnit la Grasse pe Ernest Beaux – cel mai cunoscut „nas” al Europei.

Pentru „licoarea” ei, Chanel vrea tonuri aidoma rochiilor pe care le creează, concepute special pentru era care abia se naşte. Trebuie să persiste în aer liber şi să nu se piardă în mulţime. Trebuie, în acelaşi timp, să-şi păstreze virtuţile de parfum într-un salon sau într-un budoar. În niciun caz nu trebuie să amintească de violetele şi de lavanda la modă în anii de după război. Trebuie să aibă personalitate. Să fie bogat. Chanel are oroare de sărăcie. Beaux nu trebuie să facă economie la iasomie. Şi începe să prepare pentru ea esenţe. În cele din urmă îi prezintă zece formule de amestecuri florale. Coco îl alege pe al cincilea, compus din iasomie (în fiecare an va cumpăra un sfert din producţia de la Grasse), trandafir, violetă şi aldehide. Coco nu are, cu siguranţă, un nas de parfumier, dar are suficient instinct pentru ca, fără cunoştinţe teoretice în domeniu, să identifice parfumul care va avea succes. Şi îl numeşte N° 5. Oare pentru că a ales cea de a cincea fiolă prezentată de Ernest Beaux? Sau pur şi simplu pentru că e o cifră care, în simplitatea ei, seamănă cu celebrul flacon rectangular (transparent, cu muchii drepte), atât de diferit de sticlele bogat ornamentate imaginate de Lalique, pe atunci în vogă? Mai există o versiune: 5 pare să fi fost, dintotdeauna, cifra ei norocoasă. Asta să fie, aşadar! Toată viaţa – ba chiar şi după, fiindcă va dori ca pe mormântul ei să fie înfăţişaţi cinci lei din piatră –  5 va fi cifra ei fetiş şi o va alege invariabil ca dată de prezentare a colecţiilor, fixată mereu pe 5 februarie sau 5 august.

N° 5 va avea parte de un dublu succes: un triumf comercial şi o provocare chimică. Va disipa prejudecăţile parfumierilor. Va demonstra că poţi folosi la un parfum de lux produse sintetice, chiar şi în cantitate apreciabilă, fără a-i compromite calitatea. Ba dimpotrivă. Iată de ce putem vorbi despre o industrie a parfumurilor înainte de No.5 şi alta după el. Se spune că un flacon de No.5 încă în fază experimentală s-ar fi spart în magazinul din rue Cambon şi că vânzătoarele şi clientele s-ar fi înghesuit să afle ce anume mirosea atât de bine. Indiferent de doza de adevăr din această poveste, cert este că femeile savurează după apariţia lui N° 5 inimitabila armonie dintre roză şi iasomie, agrementată de vetiver, ylang-ylang, iris, liliac, lăcrămioare, narcisă, totul susţinut de căldura ambrei şi a moscului, potenţată de aldehide care dau corp parfumului.

În 1924 se produce un eveniment care va avea o influenţă profundă asupra destinului acestui parfum. Doi clienţi se prezintă în rue Cambon. Sunt doi oameni de afaceri de talie internaţională – fraţii Wertheimer, Pierre şi Paul. Sunt deja pe jumătate implicaţi în industria parfumurilor, dat fiind că au cumpărat vechea Casă Bourjois, iniţial specializată în farduri pentru teatru. Îşi permit, prin urmare, să-i spună lui Chanel: “Parfumul dumneavoastră e cel mai bun din lume, însă lumea nu se mai limitează la Paris şi la plajele din Deauville. Lumea înseamnă New York. Noi avem relaţii acolo. Avem şi o fabrică, fabrica Bourjois. Lăsaţi-ne să producem N°5 şi să-l lansăm acolo. Nu veţi regreta.”

Aşa se face că Chanel va înfiinţa o societate comercială împreună cu aceşti doi fraţi atât de convingători. Nu vrea să se lase devorată de o afacere tentaculară, dar doreşte să se bucure de avantajele ei. Contractul va fi, de altfel, negociat dur. Coco va face la un moment dat această remarcă pertinentă: „Moda nu înseamnă doar rochii, moda pluteşte în aer, în vântul care o poartă, o simţim, o respirăm, moda este în cer şi pe caldarâm, ţine de idei, de moravuri, de întâmplări.”