Mă gândesc la tine. Iar. Din nou. Surprinzător sau nu.
Zilele trecute eram sigură că n-o să-mi mai treci prin minte. Mă săturasem de toată telenovela trăită, de tine, de ea… de ele.
Voiam liniște, iar tu ești furtuna. Ești furtuna care vine dintr-odată, furtuna aia care nici măcar la meteo nu poate fi preconizată.
În jur e liniște și, dintr-odată… apari. Apari ori în gând, ori într-o melodie, ori într-un simplu străin pe care-l întâlnesc la metrou, ori pe telefon… cu un mesaj plin de indiferență, dar care stârnește în mine mii de fulgere. Teribil le stârnește… și tu știi. Ai știut dintotdeauna. Dar nu știu cum să numesc atitudinea pe care o ai …ca să nu greșesc.
Să fii oare atât de gol pe interior?
Sau să crezi că, dacă în tine nu-s furtuni, nici în mine nu-s? Fii serios! Sunt și le știi. Și când apare curcubeul după ditamai vijelia, apari din nou ca o tornadă, cu multe vorbe spuse alandala, fără sens, pe care nici tu nu le crezi. Și știi ce mai cred eu despre tine? Că nici măcar tu nu te cunoști. Nu știi ce vrei. Crezi doar că totul ți se cuvine.
Eu, da, am fost a ta, deși n-ai vrut.
Ai idee cât de greu e când rațiunea nu are niciun cuvânt de spus? Când inima e tâmpită, drogată sau mai știu eu ce!?
Că nu-mi explic… Nu mă recunosc!
Ai provocat dependență. Ești singurul meu viciu. Nu fumez, nu consum cafea, alcool… etc, dar să te consum pe tine e ca și cum le-aș consuma pe toate astea la un loc.
Și mă jur că aș vrea să le consum pe rând, chiar dacă nu-mi fac bine… decât să fiu dependentă de tine. Dependentă de nopțile cu tine, de momentele în care îmi povestești ce ai mai făcut și de momentele când zâmbești așa ștrengar, în colțul gurii. Dependentă de amăgirea asta.
Ce mi-ai făcut? Că dacă te-aș întreba, ai zice: „nimic, ai știut de la început că sunt mai dificil”.
Nu, M, am știut de la început că nu o vezi în mine pe mama copiilor tăi, dar am rămas. Am rămas pentru că așa sunt eu. Sunt o copilă, în viziunea ta, dar sunt o copilă asumată, așa cum probabil mama copiilor tăi nu va fi. Și știi de ce nu va fi? Pentru că, de obicei, în viață rămâi exact cu persoanele cu care te asemeni.
Cu mine nu te-ai asemănat. Eu sunt un om sincer, un om pe care l-a interesat doar prezența ta, atât. Pe tine întotdeauna la o femeie te vor interesa mai multe lucruri, în fond, superficiale. Dar să știi că știu că nu ești un om rău. Dacă aș fi simțit asta, aș fi plecat din prima. Am știut cine ești și mi-am asumat, am știut că o să doară tare… exact ca o beție asumată:) Nici nu-ți mai pasă de mahmureală.
Asta am fost eu cu tine.
Dar te uit, chiar dacă pereții casei mele doar cu tine m-au văzut, chiar dacă patul meu te strigă, te strigă să mă ții în brațe și să îmi mângâi părul.
Te uit și îți promit că următorul bărbat care îmi va călca pragul va rămâne definitiv. Și știi de ce? Pentru că dacă tu nu ai știut niciodată ce vrei, m-ai făcut să-mi dau seama cât de important e în viață să fii un om hotărât.
Te uit, te uit pentru că știu… eu nu exist în mintea ta. Sau da, exist când ai vreun gol în suflet sau în pat.
Dar acum, te rog, fă cumva să nu mai exist niciodată.
Ai grijă de tine!
Cu drag,
A.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
