De ce ţi-e frică în viaţă? Păi, de moarte. Bărbaţii. Femeile mai au ceva în plus. Singurătate şi sărăcie. Prin urmare, fac totul să nu ajungă doar cu pisica în casă ori fără venituri. Oamenii străzii. Niciunde femei. Logic, nu?
Golescu a fugit de tânăr din oraş. Să scape de ceea ce este vechi, să cunoască noi provocări, să înceapă de la zero, altceva, altundeva. Nu era leneş şi nici fricos, însă depăşise naivitatea copilăriei. Prin urmare lăsase munţii deoparte şi oamenii calmi, inexpresivi sau isterici, chiar impulsivi ocazional alături de ceea ce le stimula reacţiile. Bărbia care tremură de nervi din cauza nesimţirii. Guşa fără grăsime se mira ca la un curcan ce vrea să atragă atenţia. Sentimentul respectiv l-a dus cu el toată viaţa. Accepta proştii, natural, există, dar nu şi combinaţia cu infatuare pe care o renega total. Din simţire. Gândea că măcar când eşti prost stai acasă, nu te reverşi în mulţime! În cele din urmă, dorea bunul-simţ, ceva pierdut definitiv sau noutatea, adică necunoaşterea celuilalt de vreme ce fusese plictisit de prea multe judecăţi elaborate. Mai bine să nu ştie.
Ignoranţa are puterile ei. Un fel de inedit mai puţin de înţeles pentru cei care sunt străini de obişnuinţe.
– Mort?
– Nu.
Dacă a fugit de acolo, zăbăuc de cap, a ales să se stabilească în locuri cumva exotice, diferite, rămânând un fel de prizonier care nu mai este mulţumit de propria celulă urbană şi caută să scape descoperind alte regiuni. Degeaba. Totuşi, condamnaţii nu se plâng dacă pot ieşi dintre cei patru pereţi ermetici. Lui nu-i mai ajungeau trei plus unul. Dorea alte forme de civilizaţie mai puţin cunoscute. Dezertase sătul de acelaşi cer senin şi luminos, umbrit uneori de nori adânci şi întunecaţi, femei cu părul lins şi gros, corect decupat de coafeze fugise fără să privească în urmă. Evadarea îi lăsa impresia şi unui aer diferit, deşi era identic până la urmă. Iluzii. În realitate, căuta provocările, ineditul, deşi toate acestea însemnau praf, poluare, căldură insuportabilă, ierni blânduţe, tipe mincinoase sentimental, proaste de-a dreptul. Se justifica că măcar erau diferite. O perioadă. Greşise. Şi crezuse că face bine. Femeile sincere, stabile sentimental sunt ca umbrele pământului. Pretutindeni. Aşa că adoptase o perspectivă retorică, repetitivă ca să reziste fără să judece. Realizase că sunt prea multe, unele prea frumoase şi tinere ca să rămână neiubite. Iar se revolta. De ce-ar sta în locul locului ales întâmplător? N-ar fi avut sens. Sensul se naşte doar în ceva trecător şi mutabil. În viaţă. Alegere. Alternativă. Nu în fixitate. Lumea nu-i perfectă. De ce-ar fi el altfel? Mai degrabă ar fi cazul să se tempereze şi să devină tolerant. Cu el însuşi. Şi a găsit soluţia. Trebuia să dispară.
– Doar nu eşti tu! Golescule? Tu eşti? Zbieră în realitate o voce răguşită, destul de molcomă, dar el a amplificat-o. Îi era ruşine de nume sau era surprins de faptul că a fost descoperit. Nu-şi dorea aşa ceva!
– Hmmm… răspunsese să tragă de timp.
O doamnă în vârstă părea că se minunează în faţa lui. Nu ştia de unde să înceapă. Nu se încurca decât foarte rar. Cu toate că avea memoria bună, n-o recunoştea. Bărbaţii nu prea îşi amintesc femeile în vârstă dacă nu le văd câţiva ani şi nu sunt părinţii naturali sau adoptivi. N-au motive ca să le memoreze. Babele nu pricep asta. Sau se fac că nu înţeleg. Pe urmă, faţa i se luminase. Era o fostă librăreasă de la care cumpăra cărţi în ediţii reduse în tinereţea asupritoare în care a fost închis în oraş. Se dădeau pe sub mână, pe pile şi fusese o flebeţe a doamnei. Şi-a cerut scuze la sfârşit. Era lecturii ca modalitate de refugiu murise. Primise libertatea de a alege altceva.
– Vai. Trăieşti! Şi duduia îşi pusese la nas buchetul de crizanteme pe care îl avusese în mâna dreaptă de parcă încerca să se convingă că nu visează. Sau că n-ajunsese încă la cimitir. Se apropia ziua morţilor. Sau voia să-şi împrospăteze simţurile. Zâmbea cu timiditate. Un fel de bucurie mocnită şi ascunsă mulţi ani înăuntru.
– Da. Rostise ezitant Golescu. Un răspuns universal care nu îl implica cu ceva. Ce să comenteze? Dorea singurătate. Anonimat. Ura socializarea. Citise multe cărţi ca să supravieţuiască, cândva. Acum se săturase şi de citit. Banalităţi sau istorii redescoperite. Le plac îndeosebi trecutul, mai ales cel critic. Cărţi care nu spun nimic. Fadităţi existenţiale transmise ca valori prin baloane de săpun în care apare mirarea: ce au păţit ăia sau alea cândva. Nu rezistă. Dispar mai repede ca şi cititorii.
– N-ai murit? mirată şi bucuroasă. Lăsase florile pe lângă corp, apoi având senzaţia că o încurcă le vârâ pur şi simplu capetele tulpinilor în poşeta neagră şi generoasă pe care o purta pe umărul stâng. Devenise caraghioasă. Îi venea să-l îmbrăţişeze, dar realizase reţinerea evidentă a lui Golescu. Cum uită tinerii ajutorul dat cândva.
– Nu. Simplu. Golescu s-a străduit zâmbească, dar a făcut o grimasă şoadă, demnă de ignorare.
Totuşi, s-au pupat pe obraz la iniţiativa femeii, el a spus că şi lui îi pare bine de întâlnire, apoi au plecat în direcţii opuse, cu orgoliul rănit, fiecare. Încercaseră să-şi ducă gândurile în alte zone. La naiba cu terapeuţii materialişti, banii agonisiţi pentru zile senine, falşii prieteni, avocaţii interesaţi, serviciile mutabile şi gestionate de profitori reduşi, cunoştinţele pe care nu dorea să le găsească nici măcar arbitrar. Singurătatea personală este o certitudine. Doamna în vârstă rămăsese ultima din familie. Soţul decedase şi n-aveau copii. Ştia că cei mai mulţi cunoscuţi o ignoră. Poate tocmai de aceea preţuia întâlnirile întâmplătoare. Golescu se simţea marginalizat şi îşi căuta motivul de-a mai trăi. Nu era important pentru nimeni. Prin urmare, a decis să facă ceea ce i se năzărea. Un fel de prostii care-l implicau doar pe el însuşi.
Noaptea. Ciudat. În fiecare zi se face la un moment dat noapte. Colindând străzi, intrând în taxiuri, poposind la magazine, restaurante, parcuri, ajunsese la concluzia că nimeni nu îl mai recunoştea, cum era firesc. Cumva ar fi vrut să mai întâlnească oameni, dar nu aveau nimic în comun. Era un străin. Răsufla satisfăcut. Mergând pe străzile unui oraş de demult părăsit îşi spunea că era posibil să se fi transformat într-o femeie, fără să fie travestit. Nu i-au crescut ţâţele hormonal sau din alte pretexte. Însă, feministelor le-ar plăcea ideea. Un bărbat ajuns să se comporte invers fără să fie gay sexual. Este suficient să rămână sentimental, serios, de cuvânt, credincios în iubire. Utopic. Unii sfinţi au fost destrăbălaţi, până la un punct, apoi s-au liniştit. Nu era cazul lui Golescu. Totuşi avea senzaţia că i se potriveşte analogia. Imagine sacră bună de pus în ramă. Dimpotrivă. S-a temperat, dar a fost prea târziu. Îi plăcuse mult de o femeie din oraşul din care o uşchise. O creaţă şatenă şi senzuală. Fugise de frică. Teama nu de a fi refuzat, înţelesese că era simpatizat cu reciprocitate. Chiar i se spusese lucrul respectiv prin intermediari, prieteni interesaţi. Nu avusese chef de dezamăgiri. Şi-a dat seama că era şi carieristă. Ea. Prin urmare o să ajungă să-l trădeze pentru orice potenţială avansare. Nu avea sens să se căsătorească şi să se complice, copii, amintiri comune, rude tolerabile. Chiar nu avea rost. Şi a ales soluţia cea mai simplă. S-a evaporat. Mai bine înainte de orice complicaţie, decât după. Mai bine. Doar nu îşi dorea familii ecologiste. Brex-itul nostalgic.
Mânca un covrig lângă o patiserie. În faţă era o fântână arteziană care funcţiona. Era iarnă şi se făcuseră sloiuri de gheaţă, dar apa îşi făcusese loc să ţâşnească în continuare. Privea în gol recunoscând locurile, casele, blocurile, aerul stătut, mirosul uşor dulceag. Sulf şi râul care se zbenguia prin centrul oraşului. Nu era chiar atât de frig.
– Bă. Hei. Tu eşti Golescu? Întrebase un tip tuciuriu mirat, după trei zile de brambureală, aproape alergând după el pe bulevardul principal, al Revoluţiei, ţâşnind de pe o trecere de pietoni semaforizată ca să-l prindă din urmă. Care revoluţie?
– Nu. I-a răspuns sec, ignorându-l. N-avea defel chef de discuţii cu alţi bărbaţi. Principiul pe care-l urma era simplu. Nu căuta companie, nici să-şi depene amintiri prin baruri, hotelul unde se cazase sau apartamentele personale ale tipilor. Dacă nu era femeie, pace. Pa. Minţise cu credinţa că nu căuta pe cineva care să-l recunoască, deşi bătea oraşul de zile bune. Din egoism, nu recunoştea că este el însuşi, fiindcă n-avea motive. Alta ar fi fost situaţia de l-ar fi apelat o tipă faină, nici vorbă de aşa ceva.
Poţi iubi mai multe femei deodată? Sau bărbaţi de eşti femeie? Nu. Nu era de acord cu ideea că poţi iubi mai mulţi sau mai multe simultan. Când iubeşti sincer nu te îndrăgosteşti cu pluralitate şi rând, gradual, indiferent de câţi ani trec. Poţi fi un scriitor universal, tot idiot rămâi. Iubirea e singulară. În rest, pofte. Şi el dorea femeile care arătau cât de cât bine pe care le vedea pe stradă, în magazine, mall, aiurea, oriunde. Dar nu le iubea. Cum să se stabilizeze la una? Ar fi fost absurd. Pe de altă parte, ştia că este doar o chestie care ţine de superficialitate şi uitare. Unii zic că pot iubi simultan la plural şi se dau mari sau zic că-s generoşi sentimental, afective. Corect. Le neiubesc pe ele sau ei la fel de mult. Înseamnă că neiubeşti cu adevărat. Mă gândesc la ea! Noh. Nu-i ceva inedit. E simplă ca un izvor nepoluat. Ciudat? Nu… dimpotrivă. Este cumva şi timidă. Adică nu acceptă altecele. Chiar dacă uneori îşi mai modifică direcţiile, conjunctural. Rămâne aceeasi. De ce-o complică unii? Este absurd. Doar este numai simplitate, în rest sunt pretexte… ca să neiubesti… Dar, cine ajunge la dragoste? Puţine făpturi.
Golescu revenise în acel oraş natal trist după un munte de ani. Adică după zece. Sau douăzeci. Nu mai avea repere certe. Parcă erau totuşi douăzecişiunu. O urbe nordică, situată la marginea unei ţări. Sau douăzecişidoi. La fel de rece. Norocul lui era că nu-şi schimbase în mod absolut fizionomia. Făcea parte din categoria oamenilor care primesc anii cu un fel de decenţă sumbră. Avea aceleaşi plete şatene şi linse până la umeri. Nu încărunţise defel. Nu i-au apărut riduri nefireşti pe undeva. Nu se îngrăşase şi nici nu devenea scheletic. Poate şi din cauza meseriei. Doctor. Generalist. Dietă riguroasă. O slujbă relativ austeră, dar sigură şi sinceră. Fără multe obligaţii şi stres degeaba. Voia să-şi amintească copilăria. Chiar închiriase un apartament pentru două luni. Nu mai avea nimic prin zonă. Şi se minuna cum au răsărit casele ca după ploaie. Un munte întreg, lung, altădată gol, acum era în întregime parcelat şi cu vile construite în zonă.
Trotuarele rămăseseră la fel. Dalele identice. Şi adânciturile din locurile de granit în care se împiedeca în tinereţe din grabă. Nu s-au schimbat. Ce noroc! Gândea că nu le-au înlocuit sau reparat. Spaţiul care nu se schimbă definitiv îţi lasă iluzia nesperată a tinereţii. Nimic altceva.
Intrase într-o cofetărie apropiată de cea veche, istorică, numită cumva banal, atât de simplu încât îi uitase numele, începea cu T. Trandafirul sau tricolorul. Lapsusul nu-l bulversă prea tare. Nu avusese vreodată memoria numelor proprii. Obsesii sexuale ar spune un psihanalist. Căută din ochi o savarină. Un blat înmiresmat cu rom şi frişcă. Nu aveau aşa ceva. Prăjitura ieşise de mult din meniuri. Comandă o cafea scurtă în care ceruse să i se pună un cub de gheaţă. Îi plăcea amestecul de apă rece cu cafeaua aproape fierbinte. Buzele i se răsfăţau de vreme ce le oferea informaţii contradictorii.
– Vai! Tu eşti? Auzise în spate de două ori aceeaşi întrebare şi nu dădu importanţă vocalizelor mirate. Oameni care se întâlnesc surprinzător în viaţă. Deosebit. Savura lichidul maro, cald jos şi rece deasupra unde mai plutea un cubuleţ de apă.
– Nu eşti mort? Simţi o zdruncinătură pornind de la umeri. Instantaneu se bucură că pusese ceaşca de cafea pe farfurie. Altfel şi-ar fi pătat cămaşa sau sacoul. Era sigur. De pantaloni nici nu-şi pusese problema. Cineva i-a tras un dos de palmă peste spate. Caracteristic locului.
– Măăă. Tu trăieşti! Golescu privea o faţă confuză. În loc de bună-ziua celălalt se mira că nu-i decedat. Avea un palton generos şi o mustaţă întoarsă în sus cu migală. Şi-i zâmbea. Nu purta nici cravată, nici papion. Doar o cămaşă în carouri de firmă. Avea dinţi puşi sau proteză. Nu-l recunoştea. Învăţase să aibă răbdare. Cu oamenii trebuie pacienţă. Nu ca mai demult. Nu-l mai agita nimic. Renunţase la şampanie. Devenise de un calm imperturbabil. Când a renunţat la sentimente, nimic nu-l mai impresiona. Devenise în întregime raţional şi se complăcea în situaţia respectivă.
– Nu eşti mort?
– Nu… i-a răspuns strâmbând uşor din gură, în realitate aştepta o recomandare. Se vedea doar că vorbeşte şi stă pe scaun în cofetărie! În faţa lui individul se precipita aiurea şi-l mai lovise de două ori peste spate.
– Auzisem că ai murit de mult. Da’, mă bucur că n-ai făcut-o.
– Scuze! Făcu puţin ironic. Celălat n-avea chef de subtilităţi sau era atât de exuberant încât nu le băga în seamă.
– Credeam că eşti mort. Nici prin cap nu-mi trecea c-o să te văd azi, aici! Apoi şi-a scos o batistă de bumbac din haină şi şi-a suflat zgomotos nasul. Se binedispusese. De o grămadă de ani nu mai văzuse batiste autentice, albe cu dungi albastre. Miraculos. Curiozitatea i-a fost trezită de un obiect rudimentar.
Totuşi, amabil, Golescu a dădut din urmeri întrebându-se dacă este de bine sau de rău că venise pe acolo. Nu-l recunoştea şi i se părea grav. Doar să nu înceapă să-l pupe sau îmbrăţişeze. Însă tocmai ceva de genul respectiv se întâmplă în continuare.
– N-ai murit. Ce bine! I se părea că celălalt se bucură mai mult decât el însuşi că trăieşte. Ciudat.
Când s-au despărţit, fiecare a plecat pe drumul lui personalizat cu un fel de obligaţii. Numai Golescu nu avea vreuna. Nimeni nu ştia că a plecat înapoi spre origini. Nu că ar fi interesat pe cineva. Să fim serioşi. Iar discuţia despre faptul că ar fi trebuit să fie mort şi încă era viu nu l-a deprimat, dimpotrivă, stârnise un fel de revoltă. Faţă de platitudine. Este plicticos să fii mort. Nu te avantajează cu nimic. Nu ajută pe nimeni. Şi ai avantajul surprizei. Dumnezeule. Tu! Tocmai tu. Trăieşti! Credeam… Mda. Un fost coleg de clasă pe care nu l-a recunoscut de loc şi în legătură cu care se străduia să-şi amintească amănunte de liceu. Nu avusese succes.
Adolescenţa nu este cea mai faină şi nesigură perioadă a omului. Ci maturitatea. În care decizi ceea ce urmează să faci. Acolo apar lucrurile sublime, sau dispar. Camera de hotel îi lăsa o impresie familiară. Parcă mai fusese acolo însoţit de iubita care ştia că este preţuită. Sau nu.
Lăsă gândurile deoparte şi simţi în minte un fel de revoltă imanentă care nu o să rămână doar acolo. Trebuie s-o verse mai departe. Că doar nu o rămâne ascunsă şi tupilită, stingheră. Simţea nevoia să se revolte nu împotriva decesului personal nerealizat, ci împotriva proştilor. Parcă sunt prea mulţi şi pretutindeni. Nu că el ar fi fost mai deştept faţă de mare masă de semeni. Însă i se părea absurd. De ce să îngrădeşti iubirea? Mai bine s-o laşi universală. Oricine se poate însura sau mărita cu cineva. Exclusivismul este nasol la un moment dat. Fără îngrădire. Păi vântul îl poate dirija cineva? În afara contextualităţilor. Sau. De ce să banezi funcţiile? Orice portar poate fi şef şi invers. Şi femeile de serviciu au drepturile lor. De ce să le desconsiderăm aşa, cu uşurinţă, prejudecăţi discriminatorii? Sunt la fel de importante în orice organizaţie ca managerii sau informaţiile. Fără ele praful s-ar alege de clădirile impunătoare sau răsturnate în miros de levănţică şi mopsuri. Mai mult. Orice plagiator poate fi văzut drept geniu şi nu viceversa. Ce importanţă mai au valorile? Că a scris primul un om o idee. Banal. Truism. Ei, putea s-o scrie la început, dar era suficient să n-o înţeleagă în întregime cu desăvârşire aşa de bine cum este în stare s-o facă un parvenit. Un individ lacrimogen care nici măcar nu înţelege ce spune, dar susţine cu tărie ce a memorat. Nimic. Mult mai potenţiator decât ceva. Până la urmă, amintirile sunt un adevăr indubitabil pentru proşti din perspectiva celor autentici care trebuie înmormântaţi să nu fie deranjaţi. La groapa de gunoi cu dânşii. Evoluţionismul câştigă întotdeauna. Nu elitismul. Nu iubirea dedicată unei persoane. Nu poziţia socială. Ci limbile aruncate pretutindenea care se mulează uşor după forme. Platon ăsta. Şi foamea. Aviditatea de a te sătura. La dracu cu inadaptaţii sociali. Trăiască moartea. Noh. Golescule. Credeam c-ai murit…
Ce-ar fi să adopte un câine comunitar? Să devină un om al străzii? Câte femei ar face aşa ceva? Niciuna. Tocmai de aceea o să arate că-i diferit. De ce să aştepte nemulţumit de lucruri superficiale, de vecini sau neamuri moartea să vină odată, dar să o evite mereu. Mai bine să trăiască cu ceea ce îi oferă natura adevărată. Puţinul nimic sau nimicul puţin. Nu era o fată bătrână. Doar Golescu, simplu.
Singurătatea-i o iluzie. Mult prea autentică. Cauză din care n-o recunoaşte aproape nimeni… Zâmbetul este însă real. Nu uitaţi măcar acest lucru. Înstrăinaţilor…
Pe Regis îl găsiți întreg aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
