Puncte cheie:
- În anul Centenarului, nu e uşoară observaţia că România de după 1900 nu a avut, de fapt, o „generaţie de aur”, care să se confunde cu triumful absolut al unei naţiuni, cu recunoaşterea internaţională şi gloria incontestabilă de a fi adus demnitatea, valorile morale şi prosperitatea ţării la nivelul aşteptărilor şi aspiraţiilor cele mai înalte ale cetăţenilor săi, întrunind deopotrivă admiraţia internă şi externă;
- Ceea ce America îşi numeşte, cu mândrie, Greatest Generation (cohorta născută între 1915-1925, care a trecut, la vârsta copilăriei sau adolescenţei, prin Great Depression în anii 29-32, a luptat în al Doilea Război Mondial, a eliberat lumea şi a făcut apoi posibil American Dream în anii 50-60, un model de viaţă şi de societate care a inspirat generaţii întregi de pe alte continente), are corespondent şi în alte ţări ale lumii, chiar dacă proporţiile, resursele şi gloria trebuie ajustate, de bună seamă, la nivelul posibilităţilor ţărilor respective. Generaţia Japoniei de după 1945 şi generaţia germanilor născuţi după 1940, care au fost educate, după război, în spiritul modestiei, pacifismului, responsabilităţii împovărătoare a trecutului dar şi ambiţiei teribile de a se ridica de la pământ, reconstruind din temelii aceste ţări ruinate de delirul imperial şi ideologic al generaţiilor care le-au precedat, sau chiar generaţiile rezistenţei anti-comuniste din Ungaria, Cehia şi Polonia (aflate la maturitate între 1956-1968-1977-1980) pot fi şi ele incluse în această panoplie de onoare a generaţiilor spre care noii veniţi pot privi cu recunoştinţă sau ca la adevărate modele;
- Marile succese politice ale României de la 1918, despre care ne place să vorbim în această perioadă, şi modernizările ulterioare din economie, instituţii şi cultură se asociază cu o generaţie născută între 1865-1885, aflată în 1918 şi ulterior la maturitate politică (Regele Ferdinand I, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Alexandru-Vaida Voevod, Alexandru Lapedatu, Iuliu Hossu, Pan Halippa, Take Ionescu, Nicolae Titulescu şi mulţi alţii), nicidecum cu generaţiile născute după 1900, cu care, din păcate, putem asocia mai ales naşterea mişcărilor extremiste, derapajele ideologice grave, crimele şi violenţa politică, respectiv prăbuşirea ţării, după 1938, în cele patru regimuri dictatoriale (dictatura carlistă, statul naţional-legionar, regimul militar antonescian şi regimul comunist) care aveau să se succeadă până în 1989, fără ca vreo generaţie (definită aici în termenii unei mase critice articulate programatic la nivelul societăţii, nu a câtorva excepţii izolate) să li se opună semnificativ?;
Valentin Naumescu
(…)
Generaţia 1965-1975, să zicem aşa, cu aproximările inevitabile. O generaţie care a copilărit în comunism suficient cât să şi-l amintească bine (măcar 14-15 ani sau mai mult) dar a studiat în universităţi după 1989 şi, bineînţeles, şi-a construit aspiraţiile, carierele sau afacerile începând cu primii ani ai libertăţilor, democraţiei şi capitalismului românesc, aşa cum au fost ele atunci, cu lipsuri, crize dar şi oportunităţi, în anii 90.
Este nucleul clasei mijlocii actuale a României, o generaţie în principiu liberală şi pro-occidentală. O parte, ştim bine, au plecat în Occident. Cu ei, generaţia noastră ar fi fost şi mai puternică, şi mai creativă, şi cu certitudine am fi putut face mai mult pentru România. Numai pe cei pe care i-am întâlnit şi cunoscut în Canada, cât am fost diplomat la Toronto, să-i fi avut astăzi în ţară şi calitatea societăţii noastre ar fi fost puţin mai bună. O generaţie în care, totuşi, mulţi şi-au văzut carierele profesionale împlinite sau businessurile bine puse pe picioare, chiar şi cei rămaşi aici, o generaţie activă, care munceşte şi călătoreşte peste tot în lume, consumă dar şi produce, trăieşte relativ bine (sau oricum mult mai bine decât ar fi sperat în copilărie) dar, oarecum paradoxal, o generaţie care nu şi-a spus cuvântul în politica ţării. De ce?
(…)
Generaţia 1965-1975 nu a dat încă Preşedinţi ai Republicii sau Academiei, nici prea-fericiţi Patriarhi, a dat însă câţiva (puţini) rectori de universităţi, a dat mulţi profesionişti ajunşi acum la momentul recunoaşterii interne şi internaţionale, în toate domeniile, mulţi manageri de companii private care duc ţara înainte şi produc valoare adăugată. În principiu, generaţia noastră a făcut carieră sau bani. Nu prea a făcut politică la vârf, chiar dacă a avut opţiuni politice şi uneori a activat la niveluri joase în partide, nu s-a aflat la conducerea unor instituţii fundamentale şi cu certitudine nu a condus cu adevărat România niciodată. Nu a lăsat „istorie” în urma ei, dacă ne referim aici la marile momente politice ale unei naţiuni. O vor face direct tinerii care cresc acum? (…)
Valentin Naumescu
Citiți articolul întreg aici.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
