Au trecut 20 de ani de atunci, de când îmi luai mâna și mi-o sărutai privindu-mă în ochi, de când îmi șopteai la ureche, trăgându-mă mai aproape de tine, în îmbrățișări nepământene.
În vârtejul anilor ni s-au amestecat amintirile, începutul ne-a fost sfârșit, durerea ne-a rămas alinare, iar uitarea încă mă sperie.
Îmi părăsiseși de mult culoarele minții, se șterseseră și urmele pașilor care îmi străbătuseră sufletul până în cele mai întunecate colțuri, pentru că, atunci, demult, ai aprins o lumânare și ți-ai făcut loc în subsolul eului meu, luminând locuri care nu văzuseră nicicând măcar o rază de soare. Acolo, tu ai adus suflare omenească și ai deschis ferestre către mare și ai ridicat trepte către cer. Și cu aceeași suflare, ai stins lumânarea și ai lăsat întunericul mai negru decât fusese vreodată. Și ai fugit repede, repede, ca întunericul meu să nu te ajungă, să nu-ți răpească din nemurire.
Ne-ai spart ferestrele și ne-ai demolat scările, ai ferecat subsolul, iar deasupra lui ai ridicat un castel, cu fața către mare și ai uitat că în temeliile lui mă zidiseși ca Manole pe Ana. Erai doar liniștit că exist. Acolo, în întuneric, m-am gândit o vreme să scriu în minte despre iubire, doar că omenirea a scris deja totul. Dar… pe noi? Pe noi nu ne-a scris nimeni. Și nici nu ne va scrie vreodată! Un spirit mort nu poate să facă artă.
După 20 de ani, furtuna ți-a distrus castelul. Printre ruine ai redeschis subsolul. Mi-ai strigat numele de zeci de ori, căutându-mă prin întuneric. Era prea târziu. Așteptaseși prea mult. Mă făcusem una cu el. Tu erai nemuritor, pentru că eu îți oferisem eternitatea. Eternitatea și încă puțin. Mie… nu-mi mai rămăsese nici clipa. Dar mă stinsesem zâmbind. În întuneric, ultimul meu zâmbet fusese o scânteie. Scânteia care a pornit furtuna, care ți-a dărâmat castelul, ți-a zguduit amintirile și te-a reîntors în subsol. Doar ca să-ți mai amintești o dată tot ceea ce uitaseși, apoi să uiți din nou. Pentru totdeauna! Și să-ți trăiești nemurirea în liniște, vegheat de soare și scăldat de mare. Eu… poate mă voi face vânt. Doar așa mai pot să-ți șoptesc la ureche, așa cum mă învățaseși tu să o fac.
Apoi… m-a trezit un val sau poate vântul. În timp ce deschideam ochii, dispăreai tot mai mult, până când atunci când am privit marea, mi-am dat seama că nu ai existat niciodată. Necunoscutule din vis, ai fost doar o himeră, iar eu… străină ți-am rămas!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Oare atât merit? Câteva cuvinte îngrămădite pe o foaie A4, ruptă neglijent de la jumătate?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
