– continuare de aici –
Amalia se trezise buimacă, nevenindu-i să creadă că noaptea trecută nu fusese un vis. Sau, mai știi? Ar fi vrut să fugă fără să știe încotro doar la gândul că s-a dăruit fără nicio rezervă unui bărbat care a curtat-o… cât? Două-trei ore? Sau nici atât? Amintirile ei erau destul de confuze… Niciodată nu se aflase într-o stare așa de euforică, sau poare era doar amețeala dată de adrenalină, încât să amestece crâmpeiele de imagini și să nu mai fie sigură că poate deosebi realitatea de închipuire. „E clar că, înainte de toate am nevoie de o cafea. De preferință, tare. Să zic că am văzut ieri un espressor prin bucătărie?” gândi aproape cu voce tare și se hotărî să amâne toate întrebările până după cafea.
S-a ridicat cu grijă, dându-și seama că, preocupată doar de ea însăși, nici măcar nu-și dăduse seama că Adrian nu era nicăieri. „Hmm… asta e din ce în ce mai ciudat. Singură, îmbrăcată în cămașa unui străin, în casa unui străin…” Și, din nou, gândul înțelept de adineauri reuși să înăbușe orice întrebare. Se duse glonț la bucătărie, cu un singur gând în minte – întâi cafeaua și pe urmă… potopul!
Pe masa din bucătărie, o aștepta o cafea încă fierbinte, o floare (!) și un bilet scris de mână. Oscilă preț de fix trei secunde între cafea și bilet, și apucă ceașca, lacom, cu amândouă mâinile…
Se așeză și abia după primele înghițituri – cele mai aromate – veni și rândul biletului. Citi cele câteva rânduri, după care îl lăsă, gânditoare, la loc, pe masă. Pentru ea, totul era o premieră, începând cu petrecerea de aseară și terminând cu cafeaua asta parcă mai bună ca niciodată.
„Și acum, ce?” se întreba înciudată. Nu-i venea să creadă că sunt de ajuns numai câteva ore pentru a te scoate de pe traiectoria unei vieți pe care o credeai trasată clar de către destin. Nu că ar fi fost cea mai interesantă sau palpitantă dintre vieți, dar părea să fie cea care i se potrivea cel mai mult. Părea…
Se învârti cu cafeaua în mână prin casă. La lumina zilei, bunul gust cu care era decorată îi făcea o impresie surprinzător de bună. Se simțea comfortabil, în siguranță acolo, deși, nu, nu era casa ei… „dar poate ar putea…” îi șopti un gând șugubăț, pe care însă îl alungă speriată.
Cum Adrian întârzia, se gândi să-l sune…. și să-i spună ce? Că unde este? Că de ce întârzie? Dar cine era ea să-l tragă la răspundere? El nu numai că nu o trezise, ci avusese încredere s-o lase să doarmă la el în casă, deci nu avea ce să-i reproșeze… și totuși, simțea nevoia să vorbească cu el… Trebuia urgent să lămurească… totul!
Se mai învârti câteva minute și apoi se decise. Se îmbrăcă – își găsise hainele puse în ordine, frumos, pe un spătar de scaun – și ieși din casă, nu înainte de-a îi lăsa și ea ceva scris, pe același bilet…
– continuă aici –
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
