Vorbeam la telefon într-o seară cu prietena mea cea mai bună și îi spuneam exact asta:
– Băi, trebuie să scriu o carte și exact despre asta o să fie vorba, despre procesul ăsta al meu de stricare, despre decăderea mea din condiția de… doamnă.
– Cred că ar fi foarte tare să scrii și așa să se și numească: „Decăderea unei doamne”, sfârșitul femeii casnice și cumsecade și începutul unei femei așa cum vrea ea să fie.
Și ne-am decis… împreună să scriu eu cartea.
Mai ales că dădeam pe dinafară să povestesc cum mă fugărisem, eu – cu mașina mea, cu un alt șofer, și ăla suficient de nebun încât să flirtăm cu mașinile pe un drum spre nicăieri, prin oraș. Am intrat în giratoriu și am auzit o mașină turată mai tare decât era obișnuit și mi-a dat prin cap să văd cine o conduce. Eram curioasă. Am mărit un pic viteza și am văzut un bărbat singur și atrăgător la volan, fără să mai spun că părea să aibă și el un interes pentru mașina mea.
Mergem o bucată de drum în paralel, zâmbește el, zâmbesc și eu, accelerează el, accelerez și eu… nimeni pe drum, loc suficient și la stânga și la dreapta. Și mă gândeam la zâmbetul meu, la libertatea care mă cuprinsese și la cât de fain mi-a zâmbit, cum ne-am fugărit pe străzi și cum ne-am luat la revedere într-o intersecție și am plecat fiecare în ale lui, cu gura de la o ureche la alta de zâmbet și de libertate în plămâni, în ochi și în suflet. Și mă gândeam la mine, eu cea de până în 38 de ani, la doamna care n-ar fi făcut niciodată așa ceva, care a fost la locul ei și ar fi crezut despre ăștia doi care se fugăreau cu mașinile că nu e mai nimic de capul loc, că sunt doar niște descreierați iresponsabili.
Ce, ei nu știu că așa se produc accidentele și oamenii pot să moară nevinovați dacă dau aștia peste ei?
38 de ani trăiți într-un șablon care a strâns-o de gât și de suflet și în care învățase să fie la locul ei, serioasă și muncitoare, hm… ceea ce nu era rău deloc. Dar mai învățase și că râde ca o capră, că dacă stai, îți stă norocul, deci nu poți să te oprești niciodată din nimic, că ea este o doamnă și că, trebuie să nu ajungă o curvă (orice ar însemna asta), că distracția este doar pentru pierde-vară și aici nu era cazul, pentru că ea învățase (vezi mai sus) să fie serioasă. Și în niciun caz nu și-ar fi permis să se fugărească cu mașina cu bărbați necunoscuți și să râdă cu ei, așa, aiurea.
“Decăderea” începuse timid cam de pe la 35 ani când începuse să înțeleagă ce vrea, ce simte, cine este și ce este al ei din tot ce avea.
Pe la 38 știa deja cum vrea să trăiască, ce vrea să mai facă în viața asta și unul dintre lucrurile de pe listă era să râdă… așa ca o capră… cu (ne)cunoscuții din viața ei.
Guest post by Seana
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
