– Taci din gură. E o rochie frumoasă. Nu mai comenta.
– Dar, mamă, e urâtă rochița și eu am vrut o rochiță albă, lungă și o coroniță cu pietricele. O să fiu cea mai urâtă prințesă.
– Trage rochia asta pe tine repede peste bluză și pantaloni, că începe serbarea.
– Dar sunt urâtă, sunt foarte urâtă. Nu pot să-mi iau măcar niște ciorapi albi și pantofiori, te rog, mamă.
– Termină, dragă. Nu se vede de sub rochie ce ai pe tine… Trage-o peste pantaloni. Nu mă mai enerva atâta! Vai, dar cât poți să mă enervezi!
– Te rog, te rog frumos, mămico.
– Îți și trag vreo două dacă mă mai bați la cap. Ești o mofturoasă și o nerecunoscătoare! Ascultă-mă, nu-mi faci tu mie program despre ce vrei tu și cum vrei tu să te îmbraci. Du-te la doamna educatoare că începe serbarea. Acum!
Ana plecă cu rochița ei veche și tristă spre ceilalți copii. Era atât de frumușică, delicată, cu ochii ei mari și negri. Toate fetițele aveau rochițele albe cu paiete, cu steluțe colorate, cu perluțe sidefii. Pe cap, aveau coronițe de catifea albă cu fire argintii. Coronița Anei era foarte simplă, neagră, de plastic, cu trei maci din hârtie roșie pe ea. Era însă atât de frumoasă cu rochița ei cenușie și cu macii care dădeau ușor din căpșoarele lor roșii în părul ei, la fiecare pas făcut!
– Vino, Ana, o strigă blând doamna educatoare. Haide aici, lângă mine. Dă-mi mâna. Stai mai în față să facem poze. Cu toții.
– Nu, nu, murmură Ana. Eu o să stau în spate, că rochița mea nu e albă, e gri. Se vede urât în poză.
– Da, da, să stea mai în spate, strigară și câteva fete. Are o rochița urâtă. Noi putem sta în față la poze că suntem ca niște prințese adevărate. Uitați-vă la noi cât suntem de frumoase.
Ana se retrase în urma lor. Terminară de făcut pozele în grup.
Mama Anei veni destul de grăbită să o ia pe Ana de mână.
– Tu acum o să-ți faci o poză cu o fetiță foarte drăguță care dorește să-și facă o poză numai cu tine. O să vezi ce drăguță este fetița! Vezi, ți-am spus eu ce frumoasă rochiță ai! Precis te-a chemat pentru ca i-a plăcut rochița ta. Hai să mergem.
– Uite, ea e Tania! Ia-o de mână pe fetiță și stați împreună să faceți poză.
Ana, timidă, o luă de mână pe fata frumoasă în rochia albă de voal, care arăta într-adevăr minunat. I se părea a fi o prințesă adevărată. Nu mai văzuse așa o rochiță de voal niciodată. Numai miresele aveau rochii de voal. Ce fericită trebuia să fie Tania!
În sufletul ei era recunoscătoare că această prințesă cu o rochiță nemaivăzută o dorea în poză cu ea, deși ea era atât de urât îmbrăcată. Făcu un pas în față să vină în rând cu fetița aceea atât de drăguță, Tania. Tania însă se întoarse brusc spre ea, cu o privire de gheață:
– Rămâi în spate. Eu sunt prințesa și stau mai în față. Tu ești sluga mea, care mă însoțești și ai grijă de mine. Tu trebuie să stai mai în spate. Nu vezi ce urâtă e rochia ta? Și se văd și pantalonii de sub ea.
Ana își prinse rochia cu amândouă mânuțele ei micuțe, o ridică să nu se împiedice și se dădu un pas înapoi.
Fotograful prinse clipa pentru eternitate.
În fotografie, ochii Anei erau strălucitori și umezi de lacrimi.
Lumea în jur, ca un decor, forfota de bucurie, de flori și de fetițe cu coronițe.
Guest post by Dorana Ana
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
