Când s-au cunoscut, ea tocmai preluase șefia unei divizii importante dintr-o mulți-națională, iar el era tânărul timid, în salopetă, care se ocupa de mentenanța noului etaj unde ea mutase.
Ea, cu opt ani mai în vârstă, școlită și para școlită, cu o carieră strălucită și… singură. El, modest, muncitor și frumos, băiat simplu, de la periferia orașului, autodidact, căci fusese nevoit să renunțe după al doilea an de liceu la școală ca să poată munci. Însurat de devreme, divorțat la fel de devreme. Între ei – o lume întreagă și loc doar de un „bună ziua” formal pe holuri sau pe la cursurile de protecția muncii, acolo unde puteau sta unul lângă altul ore în șir.
De când l-a văzut, ei i s-a pus un nod undeva între suflet și minte… și părea să nu mai aibă pace. Ar fi vrut ca el să mai adauge măcar încă un cuvânt după acel „sărut-mâna” pe care i-l adresa invariabil ori de câte ori se întâlneau. Și se tot întâlneau căci, deși nou biroul, ba se ardea o priză, ba nu mai merge ceva pe la baie, ba… mereu avea ea grijă să fie câte o problemă care să nu poate fi rezolvată decât de el. Lumea începuse să vorbească, să-și dea coate, lucrurile deveneau evidente pentru oricine – poate prea evidente! – numai el nu vedea și nu înțelegea nimic. Așa că ea s-a văzut nevoită să ia inițiativa și să-l abordeze într-o după-amiază târziu, când rămăseseră doar ei și portarul în clădire.
Lucrurile au mers încă de la început absolut excelent. Au evoluat lent, dar frumos, iar relația lor a început să se clădească pe baze solide. Erau doi oameni, dincolo de statut social, de educație, de joburi, însetați de dragoste, de încredere și de complicitate.
După primii doi ani, au hotărât să se mute împreună. El încă mai lucra în firmă, însă ea la serviciu îl evita, Inițial, el nu observase sau nu îl deranjase, însă în acest moment decisiv al relației, acest „amănunt” începuse să conteze. De aici și până la prima ceartă serioasă nu ar fi fost decât un pas, dacă nu ar fi intervenit ideea ei, la momentul acela, salvatoare: el trebuia să-și continue studiile, iar pentru asta trebuia să renunțe temporar la locul de muncă. El a acceptat, cu îndoiala că ei i-ar putea fi rușine ca lumea să știe că alcătuiesc un cuplu, dar s-a lăsat modelat.
După alți șase ani, timp în care, deși nu s-au căsătorit, a apărut și primul copil, el deja era tânăr absolvent al unei facultăți bune, alese tot de ea, iar prioritățile lui, complet schimbate. Banii ei creșteau copilul (două bone și o menajeră), în timp ce el se dedica complet incipientei sale cariere, fascinat de șansa pe care nu o prea voise niciodată, dar pe care, dacă tot o avea acum, de ce să nu o valorifice? Atât de fascinat încât, atunci când și-a luat zborul, a făcut-o complet, abandonându-i pe ea și pe copil și mutându-se undeva în străinătate, căci deja orașul și țara natale nu-l mai încăpeau.
Povestea asta nu are nicio concluzie, dar nu pot să nu remarc ironia sorții. Acum ea nu s-ar mai fi rușinat cu el, devenise, în sfârșit ceea ce ea își dorise, însă, ce să vezi, ea nu mai era acum ceea ce el își dorea. L-a recreat după chipul și asemănarea ei, dar nu a putut să prevadă că rezultatele nu vor fi cele scontate, uitând că nu are de-a face cu bucată de plastilină, ci cu o ființă umană.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
