Ea era mereu pe ultimul loc în propria listă de priorități. Familia, jobul, problemele, nevoile sau dorințele celorlalți și câte și mai câte aveau întotdeauna întâietate, mereu înaintea celor personale. Le considera doar o dovadă de egoism și nu le putea dedica decât extrem de puțin timp sau chiar deloc, dacă cele 24 de ore dintr-o zi nu-i permiteau să ajungă și la partea de jos a imaginarei liste.
Așa ajunsese o femeie cândva frumoasă și îngrijită să facă totul pe fugă. Să se pieptene în două minute (sau chiar deloc, părul creț permițându-i asta), să se îmbrace cu ce nimerește, să mănânce ce nimerește și, în general, să-și ofere sieși ce nimerește. În schimb, copiii și soțul erau perfect mulțumiți de serviciile ei. Nu ar fi putut să-i reproșeze nimic. Era ca un roboțel ce se autoperfecționa de la o zi la alta. Dar asta venea la pachet cu o tristețe tot mai grea și cu o răcire a sentimentelor din cuplu, însă cine avea timp să le observe dacă ciorba era atât de gustoasă, desertul, un deliciu, hainele, călcate la dungă, în timp ce casa mirosea a levănțică proaspătă?
Exact, nimeni, nici măcar ea. Era mamă, soție, gospodină, femeie de carieră și câte și mai câte… Uitase însă ceva esențial. Uitase să fie femeie! Uitase că este și ea o ființă cu aceleași nevoi, probleme și dorințe precum toată familia ei, uitase că ea nu se afla pe locuri fruntașe pe lista nimănui de priorități… Pur și simplu, uitase… Uitase, inclusiv de programarea la ecografia mamară, căci, de mai de mult, observase ceva ce ar fi putut fi un nodul, desigur, neimportant, că doar era vorba de sănătatea ei, nu de a celorlalți membri ai familiei…
Primul duș rece a fost rezultatul… Părea să fie ceva, dar încă nu se știa ce. Era nevoie de mai multe investigații… Și s-a trezit, parcă, dintr-un somn al ființei, s-a trezit din vârtejul în care își trăia viața și s-a întrebat, mirată, unde e ea în toate astea.
Stând în sala aseptică și rece, așteptând să intre la încă o consultație, și-a adus aminte că nu mai fusese de câțiva ani la cosmeticiană. Că ultimii pantofi cumpărați împliniseră trei ani și că amânase deja de patru ori să iasă cu prietenele ei de-o viață. Că nu mai știa cum sună o zi (o singură zi!) în care nimeni nu-i cere nimic, nimeni nu țipă către ea, cu o nevoie stringentă, nimeni nu-i solicită din cinci în cinci minute atenția, nimeni nu-i cere să facă și să dreagă, nimicuri neimportante, dar menite să-i facă timpul și nervii ferfeniță.
Acolo, pe sălile de așteptare ale clinicilor și spitalelor începuse să se regăsească. Să se asculte, să se înțeleagă… în agitația pașilor speriați, a suferinței și a tensiunii colective, fie că urma să i se mai facă încă o ecografie sau să i se mai ia încă o dată sânge, ea găsise acea tihnă de care nu avea niciodată parte pentru a-și aduce aminte de ea însăși…
Încă nu știu dacă bat la porțile vreunei boli grave sau este doar un avertisment pe care propriul meu corp mi-l trimite, din disperare, dar știu că am greșit mult față de mine. Asta nu înseamnă că de mâine îmi părăsesc familia și mă apuc de bătut barurile și cluburile, asta nu înseamnă că tot ce a contat până acum nu va mai conta. Nu în absolut. De fapt, asta nu înseamna decât un singur lucru: că, de acum încolo, întotdeauna lista mea de priorități va începe cu mine!
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
