Vedea în privirea lui un covor roșu pe care l-ar fi putut numi simplu: destin. Își dorea o contopire cu frumosul nepieritor din oameni, nu o alianță cu teluricul și o învăluire hegemonică a monocromaticii sale. Privirea ei trecea lucidă prin oameni, scrutând limpede trecerea timpului peste fiecare și curgea lui în vremuri mai clade, mai bonome pentru entropia sufletească socială din care ea credea că își are sorgintea, o sorginte fină și elegantă de altfel.
Lumea ei nu era o colivie, ci o suită de scaune din loja de teatru, locul de unde poți vedea tot spectacolul, inclusiv pe cel al publicului. Acest spectacol al naturii umane o întrista de multe ori și îi întărea convingerea că va fi greu să găsească o iubire cu chipul ei. „Ești așa cum vreau eu”, și-ar fi dorit să șoptească cuiva. Doar personajele sale ce le invita din cărți în universul ei oniric și himeric îi mai ranforsau din când în când convingerea sufletească că avea să cunoască o iubire, cum cu siguranță a mai fost vreodată pentru altcineva, dar care nu purta în vene chipul ei.
Emoțiile fecundate în tihnă se invitau singure pe buze
Era incapabilă să trăiască în minciună. Nu voia să joace un rol în propria viață. Era deprinsă cu avansurile ce veneau din universul entropiei sociale de ordin sufletesc, dar nu ceda farmecelor unor bărbați ce doreau cu ea o relație administrativă. Ea dorea să-și așterne buzele pe o carne fierbinte cu care să atingă punctul de fierbere al unui comun dor neîntrerupt. Simțea cum bucăți de cuvinte îi invadau buzele, din tonele de emoții fecundate în tihnă și nu mai voia să vorbească.
Își căuta acele „cuvinte mari” doar prin săruturi. Nu dorea doar să se înfrupte din frumosul lui, ci dorea să sădească în ea un șirag de emoții pe care să nu-l poarte niciodată. În fapt, spera să nu-l poarte niciodată. Pentru ea, sărutul era mai intim decât sexul. Putea decanta mai adânc ce simte el. Îi păsa foarte mult de intimitatea lui sufletească unde pășea cu pașii mici, dar hotărâtori peste un amalgam de trăiri, un carusel al unor experiențe ce se lipeau organic de pereții unui univers în creștere.
Dorea să-i sărute peștera, înainte să-i întrezărească chipul în fiecare dimineață între două cafele purtate de un zâmbet mai prelungit decât buza ibricului de cafea.
– Cafeaua am făcut-o la ibric de data asta.
– Atunci are chipul tău inserat pe acolo.
– Nu vrei să fii și tu un pic narcisit, spuse ea în timp ce-i întinse ceașca de cafea.
– Să nu mai pierdem timpul zic.
Rinocerii se grăbeau să cumpere cafea și ibric. Printre ei eram doar noi doi, oameni.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
