(…)
Aţi revenit în septembrie 2015 la ProTV, devenind unul din membri juriului de la „Românii au talent”. De atunci, oamenii spun că emisiunea s-a născut a doua oară. Aţi anticipat un asemenea succes?
Nu. Niciodată nu am anticipat nimic. Pur şi simplu, c-am jucat în piese de teatru, în filme, în sketch-uri, sau în orice altă prestaţie care se adresa publicului, nu am făcut şi nu fac o diferenţă între un job sau altul. Şi dacă aş prezenta meteo sau ştirile, tot cu seriozitatea pe care am deprins-o acum mulţi ani de la profesoara mea Olga Tudorache aş face-o. Adică una-i una, alta-i alta. E nu fac diferenţa între „Românii au talent” sau „Hamlet”, sau că mâine ar trebui să spun poveşti copiilor sau să prezint un spectacol de circ. Şi, oricum, ca să revin la întrebare, de curând mi-a dat cineva din străinătate o temă: să-i trimit „Cartea tibetană a morţilor.” Am căutat-o şi am am citit-o şi eu şi am aflat că m-am întrupat şi eu ca în Mumia 1, Mumia 2 sau Mumia 3… Aţi văzut prostiile alea de filme, cu câtă forţă poate să revină şi-un mort…
Vă întrebam pentru că publicul se schimbă şi…
Publicul nu se schimbă. Nu, nu se schimbă… Şi cea mai mare bucurie a mea este că adun în faţa televizorului bunicii cu copiii şi nepoţii. Aţi văzut, pot sta liniştit cu anii, dar când apar, aceasta este marea mea bucurie – să-i adun pe toţi în faţa ecranului. Merg pe stradă acum şi văd mulţi copii de la șapte ani în sus care vor să facă poze cu mine, semn că am furat şi eu din publicul lui Smiley sau al Andrei…
(…)
Mulţi actori, puţine roluri azi…
Da, asta este o imbecilitate a sistemului de învăţământ care în general e imbecil, nu numai în România, ci peste tot. Este criminal ce se întâmplă! Peste orice parcă poţi să treci cu vederea, dar în această ţară să nu ai grijă de învăţământ, de sănătate, de câteva autostrăzi şi de turism, mi se pare… Da, genul acesta de învăţătura mi se pare o crimă. Pe plan mondial nu creează decât slugile unor sisteme care vor profit. Niciun copil nu este încurajat să aibă iniţiativa! Este împins cu forţa într-o bancă, să înveţe ceea ce au nevoie naţionalele, transnaţionalele şi aşa mai departe. Şi toată lumea urlă la aceşti copii să facă una şi alta ca nişte corporaţii să scoată profit. Când sistemul se va apleca asupra copilului, atunci mai vorbim. Din cauza asta sunt de acord cu ce-au făcut Dragoş Bucur şi cu nevastă-sa! Copilul are toate instrumentele să depisteze la șase-șapte ani ce vrea să se facă şi ce-i place. Şi chiar şi un adult de vârsta mea acceptă cu greu să mănânce ce nu-i face plăcere sau să facă ce nu-i place. Ei bine, această fiinţă mică este atât de curată în mintea ei, încât este atentă numai la ceea ce i-ar plăcea! Un copil care-i cere lui Moş Crăciun o bicicletă, nu-i cere un vapor sau o rachetă de pe cer! Cere exact ceea ce ştie el că ar putea să stăpânească. Copiii ştiu mai multe decât noi! E nevoie de acel sistem care să depisteze precoce ceea ce poate să facă un individ. Dacă nu e savant, e ok, dacă nu e geniu, e ok, dacă nu e pictor nu ştiu de care, e ok. Ştiţi cum râdem atunci când mergem în vizită la prieteni şi copiii lor spun că vor să se facă miliţieni, pompieri? Ei percep lucrurile în mod fermecător. Imbecilitatea sistemului nostru este incomensurabilă. La fiecare nou ministru, la schimbarea de putere, se mai schimbă ceva şi în învăţământ! Când o văd pe madam Andronescu că glăsuieşte, după 27 de ani, despre învăţământ, mi se face rău! Ce s-a întâmplat? Când am dat eu la teatru erau opt locuri de băieţi şi atâţia terminam! Astăzi, fiecare universitate din ţară, inclusiv alea făcute pe genunchi, la ţară, au făcut şi nişte secţii (unde dracu’ s-au acreditat şi de ce?) ca să producă mii de actori pe an, fără să aibă responsabilitatea viitorului lor. Mai mult, profesorii sunt foarte vicleni, întind perioada de aşa-zisă desăvârşire dincolo de 35 de ani! Pe vremea mea, la Actorie erau destui 4 ani. Dar în 6 luni poţi să te lămureşti cu un actor. „Lee Strasberg Studio” de la New York e mai important decât orice academie de teatru din America. Dacă eşti actor, afli în 6 luni, dacă nu, la revedere! Acum fac 4 ani, mai fac unul de masterat şi încă unu’ de doctorat… Cum dracu’, domne’, vorba lui Caramitru, ca să fiu Gigi Dinică sau Peter O’Toole, am nevoie de masterat? Când Zeffirelli a făcut Romeo şi Julieta, a căutat un Romeo cu doctorat sau o Julietă cu masterat?! Nu! A găsit-o pe Olivia Hussey care avea fix 14 ani, şi pe actoraşul ălălalt care avea 16 ani şi ne-am c*cat pe noi de ce adevărăciune de act artistic a ieşit!
Este un dezastru, repet, de la Timişoara la Iaşi, de la Constanţa la Satu Mare, în universităţi. Nu mă interesează dacă sunt de stat sau nu. Iar la medicină, ce să mai spun? Domne’, eu aş interzice ca medicina să se studieze la… nu ştiu… facultatea „Dracula” din Focşani!
Facultatea de Teatru din Bucureşti primeşte bugetul numai dacă intră un număr obligatoriu şi fix de tineri.
Nici nu vreau să mă gândesc! Îi întreb „cine e profesorul vostru” şi aflu un nume de care nici nu am auzit! Ca să-şi ia salariile, doamnă, au inventat catedre noi şi durate de studiu noi, că ei sunt plătiţi în funcţie de asta!
Eu vreau să fac un teatru particular, am navigat destul în teatrul de stat. Şi să ştiţi că vreau să fac şi un studio de actori şi n-am să întreb pe nimeni de studii! Am să fac câte un spectacol pe care îl vreau eu şi o să-mi aleg colegii cu care să joc pe baza unei audiţii.
(…)
Aveţi o mare sensibilitate care stă ascunsă sub sarcasm… Vă apăraţi aşa?…
E o formă de apărare, de ce să nu zic? Dar ironia şi sarcasmul sunt nişte instrumente. Dacă studiem filosofia greacă şi aflăm despre sceptici, înţelegi de unde vine ironia. De altfel, toată gaşca aia cu Socrate, Platon era foarte acidă şi foarte ironică. Dacă nu am lua viaţa în râs, să ştiţi că ar fi greu de suportat. Cel puţin pentru mine. Că citeam zilele trecute că un autocar cu credincioşi care se duceau să se închine la Arsenie Boca s-a răsturnat. E un subiect comic: „măi Arsenie, ce ai avut cu oamenii ăştia?” Că Dumnezeu n-a fost în stare să vadă de Adam şi Eva, Dumnezeu nu l-a împiedicat pe Cain să-l omoare pe Abel. Noi avem impresia că dacă mergem la biserică şi un popă ne zice aia şi aia, se şi întâmplă ceva. Dumnezeu are alte treburi, nu are treabă cu omenirea.
Şi dacă L-aţi întâlni pe stradă ce I-aţi spune?
Lui Dumnezeu? „Să trăieşti!” Aţi spus mai devreme că scriam poezii… Am scris „Trăiesc cu frica Lui Dumnezeu/ Şi El cu frica de mine”. Am citit în carte că şi eu sunt după chipul şi asemănarea cu El, dar şi El după chipul şi asemănarea cu mine. Deci în baraca asta suntem doi Dumnezei şi trei femei! (râde)
Sunteţi îndrăgostit?
Tot timpul. Ştiţi cum e povestea asta? Era o actriţă celebră, nu-i dau numele, nu e româncă şi ne spunea „băi copii, am şi dat papucii, am şi luat ţeapă”. Cred că noi ca fiinţe umane suntem pregătiţi să trăim şi să iubim în contratimp. Foarte greu şi foarte puţin durează iubirile în care amândoi sunt vezuvii. Asta am constat eu acum, când am lăsat mai multă viaţă înapoi, decât am înainte. Dar, dacă întrebarea se lega de femei, cu atât mai mult! Sunt un hedonist. Sunt îndrăgostit de tot ce-mi pică în mână: un pahar de vin, o mâncare…
Citește articolul întreg aici.
Citiţi şi
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
