De când viața pe internet a devenit un concurs de popularitate, instituțiile statelor se bat și ele să fie, cum se spune, pro-active, simpatice, glumețe. Noua miliție se bate pe burtă cu internautul și se supără dacă nu primește apreciere și distribuire, de parcă acesta ar fi contractul dintre noi și cei care care depozitează utilizarea legitimă a forței. Noua miliție e însă doar efectul vizibil (în tot ridicolul său) al unui fenomen mult mai amplu. Ia să vedem.
Goana după apreciere în viața virtuală a transformat și viața de dincoace de ecran într-un continuu exercițiu de imagine. Politicienii nu mai fac politici publice. Fac exerciții de imagine. Primarul Capitalei cu o foarfecă roz în mână alergând vidul să-i taie panglica – iată imaginea-simbol a timpului nostru. E doar o metaforă? Deocamdată.
Chiar și medicii au început să pozeze cu bisturiul în mână îmbiindu-te să le fii client (client, da?, nu pacient). Zeul-ban își cere drepturile pretutindeni. Chiar și în vocabularul care însoțește fenomenul fotbalistic și-a făcut loc un cuvânt nou: calitate. Fotbaliștii nu mai sunt, cum erau de când lumea, buni sau proști, ei au sau nu au calitate. Ei sunt, adică, exclusiv o marfă. Vă era dor de expresia controlul tehnic al calității? Cam asta sunt puși să facă antrenorii de pretutindeni. Care nu mai antrenează. Ei așază marfa pe tarabă, cât să pice mai rentabil sub reflector.
sursă foto: Facebook Poliția Capitalei
Lumea întreagă trăiește într-o demență a imaginii pozitive. Cine nu are imagine pozitivă trebuie să aibă proptea zdravănă (uite, de exemplu, doamna Dăncilă, premierul-minune). Apoi, comunicarea. Poți să spui orice barbarie (iar vorbirea este, de obicei, doar o oglindă pentru gândire sau lipsa ei). E de ajuns să spui ulterior că ai făcut o greșeală de comunicare. Uite, ministrul Agriculturii – marele nostru iubitor de oaie. Compară incinerarea porcilor cu incinerarea oamenilor la Auschwitz. Apoi dă un comunicat cu antetul statului român în care strecoară și un Doamne-ferește, ca-n birtul de lângă biserică. Important e să spui că îți asumi greșeala de comunicarea. A-ți asuma greșeala de comunicare înseamnă literalmente a spune îmi asum că am făcut o greșeală de comunicare. Și atât.
Mai departe, mulțimile aplaudă cu marele entuziasm necesar marile realizări din domeniul musculaturii de om. Sigur, asta se întâmpla din antichitate și asta se va întâmpla și când vom trăi pe Marte sau pe altă planetă mai prietenoasă. Alergi, te dai peste cap, faci tumbe, sari în groapa cu nisip, nu ai un picior, dar joci cricket? Vei fi idolatrizat pe marele nostru stadion virtual (bine, vei fi idolatrizat și dacă ai pisică și dacă slăbești spectaculos trei duzine de kilograme).
Desigur, această efuziune sentimentală nu se revarsă și asupra oamenilor de știință. Nu s-au ridicat tribune în jurul laboratoarelor, să fie ovaționați descoperitorii leacurilor la boli socotite până deunăzi incurabile. Sigur că poți să îți iei energia și motivația din poveștile celor care nu renunță în ciuda atâtor și atâtor obstacole. Dar omenirea se uită din cele mai vechi timpuri cam chiorâș la cei care îi aduc, până la urmă, progresul. Avem idoli, modele, exemple și e foarte bine că le spunem, din zori și până în noapte, povestea.
Ce vă propun astăzi este să nu uităm, totuși, că lumea întreagă stă, îndeobște, pe umerii cetățenilor care au griji puțin mai însemnate decât să dea bine la imagine.
Să nu uităm asta.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ieșirea din turmă – încă o pledoarie pentru o viață off-line.
Să ne bucurăm, mâine va fi mai rău
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
