Aveam șase ani când am cunoscut-o pe Ida, fata de ciocolată, o țigăncușă cu părul creț și cu ochii ca două smaralde neșlefuite. Ea avea tot șase ani.
Verile copilăriei mele aveau gust de struguri cruzi, de nuci verzi și de pui prăjit în jar de bunica. Băteam drumul prăfuit în sus și în jos cu Duțu, dulăul cel mare, alb și pufos al bunicii, ducându-l de gât ca pe un prieten drag, căruia îi împărtășeam toate năzbâtiile făcute sau inventate. Într-una din aceste zile, când rațele trăgeau la umbra dudului din curte și toate orătăniile se ascundeau de săgețile soarelui, am văzut cum Șatra – trei căruțe mari – cu tot ce însemna pentru ei gospodărie, s-a stabilit peste drum de bunica, pe malul pârâului, ce curgea curat și duios pe sub râpă.
Curioasă și uimită am rămas în mijlocul drumului, urmărindu-l pe Duțu cum se apropie de o fată: frumoasă, ochioasă și cu salbă la gât. În rest, semăna cu noi, copiii de țărani: desculță, aproape dezbrăcată, prăfuită și neînfricată.
Ida s-a îndreptat spre mine ca și cum nu m-ar fi văzut. A intrat în curtea bunicii de parcă știa locul. Am urmat-o.
– Vrei să îți ghicesc? m-a întrebat cu o lumină ștrengărească în privire.
– Ce să îmi ghicești? am răspuns incitată de întrebarea ei.
– Ziua de mâine, a răspuns Ida.
Am început să râd de grozăvia întrebării și am spus că nu e nevoie, deoarece știu că mâine e miercuri.
– Să știi că la noapte va dispărea toporul bunicii tale!
Seara am dus toporul fără știrea bunicii în casă. L-am ascuns sub pat. A doua zi, ia toporul de unde nu-i. Ușa fusese încuiată. Am căutat-o pe Ida și am găsit-o în fața cortului; jumulea un cocoș mare și gras.
– La noapte va fulgera în stâlpul din mijloc, de la prispă.
Mi se făcuse puțin frică, acum că toporul nu mai era. Bunica nu se speria niciodată. Era la vârsta aceea când numai supărări mari o mai puteau schimba. În noaptea aceea, când a început să tune și să fulgere m-am ascuns sub plapuma bunicii. Un fulger ca o sabie a lovit într-o seceră agățată de al doilea stâlp. Ori Ida făcuse vraja aceasta, ori avea o vorba cu ducă-se pe pustii, cum repeta bunica întruna.
A doua zi, când am văzut-o pe Ida, îl ținea pe Duțu în brațe. L-am strigat, însă el nu s-a mișcat. Înțelegeam, era sub vraja ei, așa cum eram și eu, un copil flămând de cunoaștere, pentru care lumea Idei era misterioasă, fascinantă și primejdioasă.
Vara a trecut cu jocurile Idei. Mă supuneam ei ca o gâză prinsă în pânza unui păianjen uriaș.
În preziua plecării, Ida m-a luat de mână și m-a dus în cortul ei. O carpetă cu răpirea din Serai atârna pe perete. Pe jos, piei de animale acopereau praful drumului. Înăuntru era neobișnuit de răcoare pentru ziua caldă de vară. Mi-a dăruit o piatră verde care-și schimba apele, după cum bătea lumina soarelui. A vrut din nou să îmi ghicească. De data aceasta, despre un mâine îndepărtat.
– O să mai ai o soră. Visul pe care îl visezi acum, să ajungi profesoară, se va împlini. Și o să ai un copil.
Nu credeam o iotă din ce spunea Ida. Nu puteam să mai am o soră. Credeam ca trei e numărul maxim de copii. Visul de a deveni profesoară era un vis recent, dobândit după ce o cunoscusem pe profesoara de română din satul nostru, care venea cu autobuzul de la oraș și avea pantofi cu toc, roșii. A avea un copil părea o vorbă aruncată la întâmplare, cum făcea bunica, care mă amenința că într-o zi o să am unul împelițat ca mine. Niciun copil nu visează că o să aibă copii.
Anii au trecut. Ida nu s-a mai întors niciodată în sătucul nostru, deși am așteptat-o în toate verile copilăriei mele. Peste doi ani, se năștea sora mea. Peste alți mulți ani, deveneam profesoară. Și da, am un copil….
De unde știa Ida toate acestea? Cum a putut un copil să îi prezică altui copil viitorul?
Copilul din mine încă visează că are șase ani, că stă cu picioarele atârnate în apa pârâului, cu Ida, fata de ciocolată, cântând molcom și tandru un cântec din alte lumi, ridicând o punte între ieri și azi, între acolo și aici, între bucurie și nostalgie.
Guest post by Lucia Moisă
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.