Ce vrei, dragule, să auzi? Ce vrei să știi? Să-ți spun câte ceva despre viața mea?
Că tot insiști. Na. S-o dau pe șleau. Trebuie să ajungă și la tine odată.
Surprinzător, dar… eu nu sunt bine. De fapt, nu sunt bine deloc. Sună straniu, nu? Cum să nu fie bine? (de obicei, toate femeile pretind că sunt ok, liniștite, împăcate, indiferent că sunt după o despărțire, o tragedie sau o carieră ratată).
Uite așa. Eu nu sunt bine și accept starea asta în care mă aflu de ceva timp… (Ar fi bine dacă ai accepta-o și tu). Ți-aș fi recunoscătoare chiar.
Știi, sunt momente în viață în care cineva îți dă o palmă și cazi. Da, cazi. De tot. Și, ca să te ridici, trebuie să stai un pic jos (sau ceva mai mult, depinde de fiecare în parte). Să simți gustul și răceala pământului. Să-ți treacă prin toți porii durerea asta. Să respiri fiecare clipă. Grea, dureroasă, stresantă, nervoasă și plină de crize. Să urli. Să lovești în pereți. Să strici veselă. Să plângi. Să taci. Să te izolezi. Să te sufoci. Să respiri din ce în ce mai greu. Să te târăști prin casă. Să fumezi. Să stai în apă. Să ți se învârtă lumea. Să vrei să poți ceva și să nu poți. Nu poți. Oricât de mult ai vrea. Orice ai face. NU POȚI. Și pe bună dreptate. Stai așa să treacă.
Tadadadaamm!!! Asta-i starea mea de-acum. N-am chef de nimic. Nu vreau să aud. Nu vreau să văd. Nu mă încântă nimic (nici măcar geanta aia pe care am visat-o de atâta timp, nici măcar noii pantofi stiletto). Mai rău decât atât, nu mă mișcă din loc nici o vacanță. Nu mai vreau nici zdrențe. Firmă și alea alea. Dacă le cumpăr, ajung acasă și le arunc. Fără remușcări. Uite așa stau lucrurile la mine. Și eu nu vreau să mă chinui. Cu nimic. Vreau doar să exist. Să marchez fiecare zi ca pe o cucerire. Să îmi desenez propriul calendar. Să nu știe nimeni de existența lui. Să fac abuz de negru în picturile mele. Să beau cafea amară. Să mănânc ciocolată și mai amară. Să stau în cenușă. În propria suferință. Rien ne puis. Rien ne suis. Do you understand?
Job. Carieră. Dragoste. Sănătate. Bani. What are these?
Sunt un puzzle. M-au făcut bucăți. Viața. Oamenii care au trecut prin ea. Experiențele. Tot. Acuma simt și nu simt nimic.
Încerc să mă recompun în fiecare zi. Cu greu. La naibaaa… și puzzle-ul ăsta e alb negru. Dacă era color, era altceva… dar accept totul așa cum e.
Zic, lasă-mă așa. Singură, întinsă pe podea, cu părul zburlit, cu ochii roșii, în pijamaua mea preferata, să urlu în tăcere. Noaptea.
Sufletul meu vrea să petreacă timp doar cu mine. Doar în compania mea. Simt că are nevoie doar de niște drive-uri. Un zbor spontan. O plimbare cu 220 km/h. Un zbor cu balonul. Un vibe la înălțime. Să fiu mai aproape de cer. Soare. Luna. De albastru. De curcubeu.
Vreau să ating curcubeul. Să plâng în hohote și lacrimile s-ajungă ploaie pe pământ. Să tremur toată. Să-mi las grijile p-acolo pe sus. Să-mi plimb creierii prin văzduh. Poate are impact pozitiv. Mai știi. Trebuie să încerc. Asta simt că vreau să fac.
Tu, dragule, nu știu ce să faci. Căută-ți ocupație. Dă-mi delete și nu-ți fă niciun plan cu mine. Că n-ai cu cine. Înțelege, nu sunt întreagă la minte acuma. Tragi de un om bolnav. Psihic și sufletește. E în zadar. E inutil cu mine!
Stai lin și vezi-ți de viața ta.
Până una alta eu, stau calmă în autocar, mai am de parcurs doar 500 de kilometri. Mai că aș dormi puțin. Dar somnul n-ar schimba nimic… Mă tot gândesc și sper să înțelegi mesajul.
Lasă-mă să mă motivez, să-mi găsesc obiectivele, să conștientizez, să mă vindec.
Guest post by Cristina Nica
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.