Primim, zilele trecute, un mesaj: “Draga mea Catchy, acest interviu este despre mine. Este scris de o prietenă. Sper ca lumea normală și perfectă din ziua de azi să învețe ceva din el și, mai ales, autoritățile. Dacă ai un vis, lupți pentru el.” Venea de la Sorana Penciu (click și like! merită din plin, veți vedea…). Îi răspund, emoționată, și o întreb unde e, cum e, ce face. Imediat îmi scrie, parcă aștepta acest semn din partea noastră: “Acum sunt acasă, e vacanță. Mi-e bine. Între timp am terminat și masterul și lucrez ca profesor de psihopedagogie specială la o școală specială din București. Am sărit și cu parașuta, de la 4000 de m.” “Poftiiim? :)” Îmi trimite poza, să o cred. Aș fi crezut-o oricum, dar am vrut să văd minunea asta de om atât de curajos. Iat-o!
Sorana are 29 de ani, locuiește singură, se descurcă singură, are și un prieten foarte bun, care e lângă ea, la bine și la greu, dar care e mai atins de boală decât ea. Și mai are un vis, de care e sigură că și-l va împlini. Să vadă Parisul. La anul. De ce Parisul? Pentru că toate visăm la iubire. Atât. N-ar conta că e singură. Își va bea cafeaua de pe o terasă cu vedere la turnul Eiffel și știu că va fi cea mai fericită pământeană. “Femeile, când își pun în gând ceva, nu se lasă până nu fac.”
Paris scrie pe tine, Sorana, știu! Pentru că cine spune “nu contează că am handicap, sunt femeie, îmi doresc aceleași lucruri pe care și le dorește orice femeie – să fiu iubită, pupată, fericită… și chiar dacă nu am făcut un lucru măreț, vreau ca, citindu-mi povestea, să le dau putere celor care se simt singure și neajutorate, vreau să le spun că se poate “, nu are cum să nu reușească.
Deviza ei: “Nu sunt pierdute decât acele bătălii pe care nu le începi niciodată.”
Dar iată povestea Soranei spusă de o prietenă.
“În august 2011, am ținut un training pentru persoane cu dizabilități. Și atunci, acolo, Sorana, un zâmbet larg, plin de bunătate și sinceritate, mi-a surâs întreaga zi. Cu ochii ei duioși și curioși ca de căprioară, cu față de copil blând, Sorana este o prezență pe care nu o uiți ușor. Viața ne-a unit în acel punct, ea angajându-se la firma la care lucram atunci și de atunci am fost de nedespărțit…
Sorana este întruchiparea ambiției, a perseverenței, a dorinței de a reuși, dincolo de handicapul fizic vizibil pe care l-a dobândit la naștere. E curioasă și aplică ce o mai învăț pe ici, pe colo. Schimbă și încearcă. Cade și se ridică. Plânge, dar reușește!
Eu învăț de la ea ce înseamnă să răzbați în viață… indiferent de condiții. Să mergi pas cu pas… mai departe, oricât ar dura asta, oricât efort ar însemna și oricât de departe duce drumul!
Zi-mi de cum ai venit pe lume, Sorana…
M-am născut pe 22 martie 1989, am fost avort recuperat. Mama avea 7 luni de sarcină și eu la naștere aveam 800 de grame. Medicii au sfătuit-o să mă lase la spital, motivând că nu voi trăi oricum sau, dacă totuși voi trăi, voi fi o legumă. Mama a refuzat cu desăvârșire, spunându-le că, oricum aș fi, sunt copilul ei și ea vrea ca noaptea să doarmă liniștită.
2. Ce dizabilitate ai și ce te-a învățat această dizabilitate?
M-am născut cu tetrapareză spastică, o formă destul de ușoară. Adică sunt o femeie total independentă! Dizabilitatea asta m-a învățat să-i înțeleg pe cei din jur, să nu-mi dau cu părerea despre nimeni, să lupt. Chiar dacă picioarele nu sunt complet sănătoase, creierul trebuie să funcționeze brici.
3. Ne-am cunoscut când îți doreai enorm să intri la facultate. În primul an ai intrat pe locurile cu plată și nu ți-ai putut continua studiile. Cum a fost anul de pregătire pentru a da din nou examen la facultatea de psihologie?
Inițial am fost demoralizată, nu voiam să mai încerc să intru la nicio facultate, dar această pasiune nu îmi dădea pace, mă chema. Așa că, într-o zi am spus: “Hai, Sorana, un șut în fund e un pas înainte”. Ți-am cerut sfatul și am ținut cont atunci când mi-ai spus că visul meu trebuie cunoscut de toată lumea și am spus peste tot despre el. Și așa soarta mi-a surâs.
4. Care a fost cea mai impresionantă schimbare din viață ta și ce a declanșat-o?
Prima schimbare importantă a fost obținerea unui loc de muncă. Abia terminasem liceul, am încercat foarte mult timp să îmi găsesc un job pentru că știam că trebuie să-mi susțin familia, formată din mama, bolnavă de cancer, și sora mea care crește singură doi copii, dintre care nepoțica are sindromul Down. Trebuia să fiu “mâna de fier” a familiei. Într-o zi am fost sunată de cineva de la o asociație și invitată la un workshop. Am particiat la acel workshop pe 10.08.2011 cu febra 40, dar simțeam că trebuie să merg. Am simțit că va fi bine. Și a fost, lucrez acolo și acum (n.red. 2015).
A două cea mai impresionantă schimbare din viața mea s-a produs atunci când am intrat la facultate. S-a întâmplat atunci când credeam că nu îmi voi îndeplini niciodată acest vis. Știam că vor fi foarte mulți pe loc la această facultate și eram sigură că voi intră pe locurile cu taxa. Dar… într-o zi, când participam la cursurile ECDL, profesoara care ne preda a văzut că intru foarte des pe site-ul facultății. Mă înscrisesem și doream să știu dacă am intrat măcar pe un loc cu taxă. M-am văzut pe lista, eram foarte fericită, îmi venea să urlu de fericire, dar apoi m-am întristat – știam că n-o să pot plăti. Însă în timp ce mă îndreptăm de la curs spre locul de muncă, mi-a sunat telefonul. Era doamna profesoară, care mi-a spus că dorește să mă ajute. Mi-a văzut dorința și ambiția de a încerca să fac ceva cu viața mea. Deși mă cunoștea doar de șase luni, a avut încredere și m-a încurajat. Și iată că între timp am finalizat facultatea cu brio și acum am început și masteratul!
5. Care este cel mai mare vis al tău și de ce e nevoie că să îl atingi?
Îmi doresc foarte mult să lucrez în domeniul psihopedagogiei speciale, adică cu copii și oameni speciali. Această este pasiunea mea, dar am nevoie de un om care să mă învețe partea practică a meseriei și să aibă încredere că îmi voi da toată silința să învăț și să mă dezvolt profesional.
6. Ce ai recomandă persoanelor cu dizabilități, știind ce simt și ce trăiesc? Care crezi că sunt cele mai importante sfaturi pentru ei?
În primul rând aș avea o sugestie pentru părințîi sau aparținătorii persoanelor cu handicap: să fie conștienți de handicapul copiilor lor și de limitările impuse de acesta. Dar indiferent de handicap, orice persoană este bună la ceva, se descurcă la o anumită sarcină – de exemplu, acasă să așeze vasele în dulap, iar mai târziu să aranjeze marfa pe rafturile unui magazin.
Pentru persoanele cu handicap îndemnul este să fie puternice. Trăim într-o societate dură, care nu ne acordă sprijin aproape deloc, dar ei să nu pună la suflet. În România, ca persoană cu handicap, e foarte greu, dar noi trebuie să le arătăm că merităm o șansă. Eu, de când am terminat facultatea, am depus foarte multe CV-uri. Când m-au sunat pentru programare la interviu, totul era în regulă. Când mă vedeau, rămâneau fără cuvinte. Din păcate, la noi, se pune foarte mult accent pe aspectul fizic. În ceea ce mă privește, am încredere că voi lucra în domeniu și voi demonstra că se poate. Poate destinul meu este să intru direct în învățământul special. (n.red. a intrat!)
7. Crezi în iubire, asta o văd în ochii tăi de fiecare dată. Cum este iubirea pentru tine? Cum ți-ai dori să fie viitorul tău partener de viață?
Iubirea este o stare de bine, simți că plutești deasupra tuturor. Îmi doresc lângă mine un om înțelegător, pe care să pot conta sufletește, matur, puternic și fără prejudecăți.
8. Tot timpul zâmbeșți așa larg și fermecător. De unde această putere?
Sunt de părere că zâmbetul deschide, de cele mai multe ori, porțile sufletului. Pe cei mai mulți oameni îi atrag cu zâmbetul, rămân uimiți că, în ciuda handicapului, am puterea să zâmbesc. Și da, am puterea să zâmbesc pentru că mi-am acceptat handicapul, îmi cunosc limitările și cred că fiecare om are câte o cruce de dus. Singura diferența este că a mea se vede.
9. Pentru ce ești recunoscătoare, Sorana?
Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că mi-a oferit doar un handicap fizic, că sunt independentă.
EU DEFINESC HANDICAPUL ȘI NU EL PE MINE! CAD, MĂ RIDIC ȘI MERG MAI DEPARTE. MĂCAR ȘTIU CĂ AM ÎNCERCAT.
10. Cine este modelul tău în viață? Cine te inspiră?
Scriitoarea Helen Keller, care este și oarbă, și surdă. Dacă ea a reușit, cu siguranță și eu voi reuși, cu greu, dar sigur.
11. Care sunt planurile tale de viitor?
Îmi doresc să lucrez în domeniu, să ajung în învățământul special, strigă toate fibrele din corpul meu. Pasiunea mea este să lucrez cu copii și oamenii speciali, știu că e greu, dar merită. Avantajul meu în domeniul psihopedagogiei speciale este că sunt și de o parte și de cealaltă a baricadei.
12. Care e cel mai impresionant gest de bunătate primit de la cineva?
În urmă cu doi-trei ani, era iarnă, nămeți foarte mari, prin unele locuri gheață și mă gândeam… oare cât voi face până la metrou. Atunci a apărut un băiat care m-a ținut de mână foarte bine și a zis să fiu fără teamă, pentru că el va merge în ritmul meu. M-a ținut de mână până m-am urcat în metrou și m-a rugat să cer un scaun și să am grijă de mine. A fost wow! Se poate!
13. Dacă ai putea zbura oriunde, oricând… unde te-ai duce, Sorana?
Mi-aș dori să zbor până în Franța, îmi doresc să fac o poză lângă turnul Eiffel. (La anul, Sorana! 🙂 Pentru că anul acesta, în august, mi-ai spus că pleci în Anglia.)
PS: Îmi doresc enorm de mult să sar cu parașuta! (Era acum trei ani. Între timp, ați văzut-o în aer…)
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
