Arta este locul în care învățăm toate lecțiile cu brio, departe de plesnetul de bici al realității și de profesorii aspri pe care nu îi lasă inima să dea curată nota 10, pentru că nota aceea, spun ei, e numai pentru Dumnezeu. E locul în care orice fel de cenzură nu face decât să dinamiteze granițele și să spulbere în aer toate cărămizile care ne cotropesc vederea spre înainte. Arta, în orice formă a ei, înseamnă libertate și fericire, iar tot ceea ce e de nesuportat devine, în secunde, un fel de Paradis al cuvintelor/sunetelor/culorilor pentru unii, al neînțelesurilor grave pentru alții. Ea nu ceartă și nu iartă; nu pune întrebări și nu se răzvrătește; nici nu știi când se schimbă din infirmerie în teatru de război; artiștii nu sunt deprimați, ei sunt ori „nebuni”, ori se sinucid. Ei se nasc „tarați” și își poartă ciudatele boli cu mândrie, în fața tuturor.
Artistul nu minte, nu trișează și nu se ascunde decât atâta cât să stârnească dorința de a fi descoperit. El nu poate fi rău, pentru că lumea lui e, structural, cea mai bună și mai dreaptă, la concurență cu lumea celorlalți. Privilegiul artistului e neînfrânarea și exilul eliberator. Cine nu-i înțelege rostul n-are nicio vină, pentru că în viață nu le poți avea pe toate. Poate din fiecare câte puțin, dar pe toate – niciodată.
Robert Doisneau, fotograful-poet al anilor ’50 și al unui Paris luminat, în toate sensurile cuvântului, confirmă puterea artistului de a surprinde esența dincolo de aparență, de a lumina acele zone ale realității în spatele căreia sunt camuflate, adeseori, nuanțe pe care ochiul nu le percepe în mod obișnuit.
„Lumea pe care încercam s-o prezint era acea lume în care m-aș fi putut simți bine, locul unde oamenii ar fi prietenoși, unde puteam găsi tandrețea de care îmi era atât de dor. Fotografiile mele erau ca o dovadă că o astfel de lume ar putea exista.”
„Avantajul pe care îl avem, în comparație cu pictorii și scriitorii, este că nu pierdem niciodată legătura cu partea aspră a vieții. Este o lecție a umilinței și ne ține departe de capcane. Dar, mai presus de toate, ne hrănește. Vitalitatea celorlalți ne hrănește, fără ca ei să știe lucrul acesta. Mi-a făcut bine să lucrez la acest proiect în Saint-Denis, să mă găsesc din nou pe străzi, față în față cu oamenii. Deși, trebuie s-o spun, i-am simțit mult mai neprietenoși decât acum 20 de ani, probabil din cauza fotografilor de astăzi, care își țin camera ca pe o armă – ceea ce nu e deloc confortabil pentru cel aflat de cealaltă parte. N-aș putea „trage” așa cum o fac ei, nu am nervii lui William Klein. Uneori, camera mă trage pe mine, și, după ce am făcut poza, mă întreb: „Cum o să mă descurc acum, cum pot să le explic acestor oameni?”
Cea mai cunoscută opera a lui Doisneau este „The Kiss” („Sărutul”), ce surprinde imaginea unui cuplu sărutându-se pasional în fața Primăriei din Paris, prin 1950. Imaginea a devenit obiectul a două procese la începutul anilor 1990, iar în cadrul acestora, artistul a mărturisit că niciodată n-a fost mulțumit de instantaneul acesta, poate că din cauza faptului că el a fost autorul. Cele mai tipice imagini ale lui Doisneau din anii 1950 nu sunt „puse în scenă”, ci sunt imagini „furate” – neregizate – fotografii de copii, prostituate sau locuitori ai străzii din părțile marginale ale orașului.
Se poate observa o preferință a fotografului pentru jocul liber al copiilor, în stradă. Însă, odată cu trecerea timpului, imaginile devin tot mai sugestive pentru felul în care progresul civilizației înghite puțin câte puțin libertatea oamenilor și îi condamnă la însingurare, luând locul fericirii și al frumuseții vieții neîngrădite de trafic. Probabil că Doisneau nu s-ar mai fi regăsit deloc în imaginea Parisului de astăzi, asfixiat de circulația stradală și atât de eterogen din punct de vedere uman.
Ca orice artist înzestrat cu intuiție, Doisneau știa că toate astea se vor întâmpla. Fotografiile din anii ’50 și ’60 au un fel de bucurie întunecată, stranie, chiar dacă e vorba despre imaginile unor specii dispărute sau clădirile condamnate înainte ca buldozerele să le doboare la pământ. El a fotografiat Parisul pe când orașul deja înceta să mai existe. Un fel de nostalgie a Paradisului pierdut răzbate din operele lui, un sentiment al refuzului civilizației care distruge liniștea oamenilor. Și asta pentru că el este un romantic prin structură, preferând imaginile solare ale vieții și mai puțin fața ei alterată de violență și nefericire.
„Există reguli pe care le impunem asupra noastră, reguli ale unui joc foarte complicat, cu zone interzise în care nu avem acces. Ca și acele linii pe care le trag cu creta de asfalt și pe care nu au voie să le treacă decât cu picioarele încrucișate… Mi-am stabilit limite, evit a fotografia unele lucruri – de exemplu, violența. Știu că ea există, dar nu e pentru mine, cu toate că există mulți fotografi care și-au asumat-o ca misiune. Minunat este, pe de altă parte, să surprinzi un obiect, o clădire, un copac care te impresionează. Chiar și o ființă umană poate minunată, deși nu știm ce se întâmplă în mintea ei.”
„Nu fotografiez viața așa cum este, ci așa cum mi-aș dori să fie”, spune Robert Doisneau.
Sursă foto: pinterest.com
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
