O vedeam adesea, cuibărită de frig lângă același trunchi de copac, cu genunchii strânși la gură și cu capul ascuns între mâini. Murmura cuvinte numai de ea știute, care se amestecau cu foșnetul frunzelor de toamnă și se duceau până hăt! departe, luate de vânt, se izbeau de porțile caselor și plecau mai apoi pe mahalaua îngustă, lipindu-se de pietrele peste care nu pășea decât singurătatea.
La început, râdeam. Mă opream în drum, la câțiva pași de ea, sub bura măruntă și piezișă, încercând să înțeleg noima șirului ei de cuvinte aspre. Nu înțelegeam nimic, și, cu cât înțelegeam mai puțin, cu atât mă bucuram mai tare. Chicoteam singură, iar ploaia îmi curgea pe gură și pe râsul de copil naiv.
Oamenii treceau departe de ea, totdeauna foarte departe, sau o hăituiau din locurile ei de pripas, cu blesteme.
Mira era spectacolul meu secret, bucuria mea vinovată că pot savura în voie neputință unui om mare, prins în ghearele nebuniei.
Nu îmi era milă, nu știam pe atunci că prăbușirea poate să bântuie prin lume. Uneori o provocam, aruncând peste ea cu frunzele putrede de sub copac, până când părul ei năclăit, de culoarea cenușii, nu se mai vedea aproape deloc. Era că un morman de carne, trențe și frunze, pitit la rădăcina singurului ei prieten, copacul. Uneori le scutura mârâind, fluturând amenințător în aer niște mâini slăbănoage, alteori adormea așa, acoperită de crengi și de țărână. Parcă se așeza liniștea peste lumea ei tulbure. Parcă încremenea timpul. Parcă se vindeca. Ofta prelung și adormea somn adânc, iar spectacolul meu se termina înainte de a începe, pentru că, oricât aș fi încercat mai apoi să o tachinez, odată adormită, Miră nu se mai trezea prea devreme din somn.
Sursă foto: tumblr.com
Verile, rătăcea desculță prin praful drumului, stârnind cu pietre și sudalme câinii atipiți pe lângă case, ori bântuia fără țintă prin pădurea de pe malul Gilortului, mereu cu o țigară uitată în colțul buzelor, mereu bombănind și blestemând, cu capul în piept, încruntându-se de amintiri numai de ea știute, ori hohotind într-un râs sinistru.
O urmăream din umbră, ascunzându-mă după copaci, privind-o cum se lasă în genunchi și cum lovea pământul cu pumnii, urlând cu atâta sfâșiere încât ecoul țipatului ei dădea ocol de două ori văilor și se întorcea ca o prăbușire prin păduri. Mă cutremuram! „Să nu pleci niciodată singură pe malul apei! Să nu pleci!” Copilăria mea a fost bântuită mereu de această poruncă, pe care am încălcat-o de câte ori s-a putut, cu spaima de moarte, dar și cu o irezistibilă sete de a privi de aproape spectacolul îngenuncherii unui om viu.
Până când, într-un an, am văzut-o pe Mira, pentru prima oară, altfel. Avea părul complet alb. I-am văzut șanțurile adânci de pe frunte și ochii de un verde putred, deasupra unor cearcăne prin care n-a mai trecut niciodată lumina. I-am văzut mâinile pline de răni vechi și trupul puțin, tremurător, slab și nesigur. Sub același copac sub care o văzusem prima oară.
M-am apropiat încet de ea, iar ea s-a ghemuit că un câine speriat, privind în jur, ca și cum de trupul ei s-ar fi apropiat o lovitură de secure. I-am întins mâna și i-am șoptit, pentru prima dată, numele : „Mira”… S-a încruntat, mi-a țintuit brusc privirea, cu ascuțișul unei lame de cuțit.
Prin albul ochilor ei sticloși treceau vene sângerii. Între noi era un singur pas, poate nici atât. Îi auzeam respirația sacadată și îi simțeam mirosul greu, sălbatic. Îi simțeam încordarea și bezna din adâncuri. Mâna mea tremura la doar o atingere de mâna ei. Am șoptit din nou : „Mira?” Și i-am atins încet mâna, că și cum nu eu, ci o frunză s-ar fi rătăcit pe pielea ei, niciodată mângâiată de mână de om.
O priveam în ochi cu spaimă, simțind nevoia să o caut și să o găsesc prin noaptea în care îi bântuiau gândurile. Și-a tras repede mâna de sub arsura mâinii mele și a privit-o cu o uimire de dincolo de lume, apoi, încet, încet de tot, și-a pus capul pe mâna mea, a mângâiat-o cu obrajii ei stafiditi și a început să o legene, ca pe un prunc.
“Eu sunt Mira. Eu sunt Mira. Eu sunt Mira…” repeta șoptit, ca pentru sine, cu o sfâșiere care mi-a înghețat sângele și a înfiorat aerul toamnei de lângă noi. Părea obosită. Era obosită…
Vântul picura prin crengi, amestecându-se cu șoaptele ei rătăcite. Încremenisem într-un tablou de spaime și de milă infinită, dar nu îndrăzneam nici măcar să respir, de teamă să nu-i tulbur visul că e mamă. Nu știu cât să fi trecut…
Într-un târziu, mi-a așezat cu sfioșenie mâna pe pământ, a cules de pe jos câteva frunze și a început să le plouă peste mâna mea, până când a îngropat-o complet.
Apoi, s-a ridicat încet și s-a îndreptat șchiopătând spre drum, ca și cum nu aș fi fost acolo, ca și cum nu m-ar fi văzut niciodată, și ca și cum niciodată vreun om nu ar fi traversat hotarele lumii ei însingurate. Am strigat-o din nou:„Mira!”, iar prin aerul umed am reușit să aud, depărtându-se, aceleași cuvinte stinse, de o sfâșiere nepământeană: „eu sunt Mira, eu sunt Mira, eu sunt Mira…”
Pe Camelia o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
