Cam acum vreo lună, m-am dus și eu la coafor, ca orice doamnă care se respectă. Un salon încă necunoscut, dar recomandat cu căldură de niște prieteni dragi. Și foarte convenabil.
Nu aveam pretenții mari. Ajustarea „vârfurilor tocite”, coșmarul oricărei femei, indiferent că poartă plete până-n brâu sau părul scurt, ca mine. Și o tunsoare cât de cât adecvată, care să reziste soarelui văratec și vânturilor inerente.
Nu știu alții cum sunt… dar nu mă numesc Creangă. Să renunț la citate, că, cine știe, îmi mai aduc și imputarea drepturilor de autor pe cap… Pe cap, zic? Păi, să revin la subiect. La cap, adică la păr.
Nu știu alții cum sunt (iertare, e ultima repetiție), dar această coafeză mi-a explicat, în cuvinte puține și la obiect, că am un vârtej undeva prin creștet și că ar fi mai bine să-mi schimb cărarea de pe stânga pe dreapta. Acuma, știam și eu că am nu numai un vârtej, ci chiar mai multe. Și când această specialistă mi-a învârtit ciuful blond de la dreapta spre stânga, m-am convins cu propriii ochi, în oglindă, că avea dreptate. A tuns pe ici pe colo, așa cum îmi place mie, cu foarfeca în zig-zag, nu drept în păpușoi, cum fac – din păcate – prea multe „specialiste” supra-elevate. Eu, una, mi-am purtat părul mereu cu cărare, fie pe stânga, fie pe mijloc. Niciodată pe dreapta.
Pe scurt, am ieșit de acolo cu o freză nouă, necunoscută mie. O șuviță gen „perciune” pe obrazul stâng, încârlionțată precum părul meu căruia i se rupe de stilizări, foehn-uri și orice alte mijloace de a-l ține-n frâu. Căci după o noapte dormită (sau nu, după împrejurări), face tot ce vrea el, scurt sau lung. Partea dreaptă, asimetrică, lăsându-mi mai bine de jumătate din fruntea de delfin, vederii. Și m-am simțit, cumva, eliberată. În întâmpinarea unei noi vieți, a unui nou început.
După mai bine de o lună, tunsoarea continuă să-mi aducă complimente pe bandă rulantă, chiar dacă părul crește, desigur, și bine că crește! Cele mai frecvente remarci sunt: Arăți ca în anii ’20, îți stă foarte bine, arăți ca o puștoaică din discoteci.
Acum, nu știu, cu toată onestitatea, în ce măsură sunt compatibili anii ’20 cu discotecile. Dar pe undeva mă gândesc la epoca Charleston și intenționez să-mi pun un șirag de perle pe fruntea de delfin, să îmbrac o Little Black Dress cu paiete, niște pantofi stliletto la care mă încumet să apelez doar pentru ocazii foarte speciale, și să ies la un club. În anul 2018, nu mai știu denumirea actuală, discotecă, club, bar de noapte? O fi vreun combo din toate astea. Îți trebuie și membership ca să intri, că altfel stai la coadă până-n zori și pleci acasă pleoștită, cu stiletto-urile în mână, regretând că nu ți-ai luat adidașii care nu-ți încăpeau în poșeta-plic minusculă, în care abia ți-ai înghesuit cheile, cartea de credit și smart-phone-ul. Dar planul meu e altul și nu va eșua. Îl vrăjesc eu pe bodyguardul de la intrarea în club, disco, bar sau cum s-o numi. Îl privesc galeș pe sub bretonul asimetric, dându-mi nonșalant deoparte o perlă căzută pe ochi… Și nu va mai întreba de membership. Despre ID apropo de vârstă, ce să mai vorbim! Va fi aproape patern cu mine. În cel mai rău caz, îmi va nota numărul de telefon pe încheietura mâinii, în caz de urgență.
Și când te gândești că toate astea se datorează coafezei care, în puține cuvinte prietenoase, mi-a schimbat viața schimbându-mi cărarea…
Guest post by Daffodil
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Femeia modernă și magia Sărbătorilor: echilibru între tradiții și grija de sine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
