Era cândva la Sinaia un fotograf care avea o maimuță. Să îi spunem Clotilda, zic. Mică, dresată, prietenoasă. Mă rog, cum sunt maimuțele. Clotilda era prevăzută cu o zgardă și o lesă lungă, știu eu, să fi avut vreo trei metri lesa.
Într-o zi, s-au prezentat la făcut-poza-cu-maimuța două doamne. Cu taioare, permanent (n.red. păr încrețit chimic) asortat, în fine, tot dichisul vremii. Se așază la poză, Clotilda își ocupă locul pe umărul uneia dintre doamne. Dar…, în răsucelile și răzgândirile specifice momentului, maimuța pune palma deschisă pe fața doamnei. Nu știm ce a fost în mintea Clotildei. Doamna s-a speriat, a dat drumul lesei, maimuța a fugit și s-a urcat într-un copac apropiat. Pe prima creangă însă. De acolo, lesa îi atârna spre pământ. Fotograful, relaxat, a încercat recuperarea. Relaxat era întrucât capătul lesei ajungea în dreptul capului său. Deci, e simplu, doar trebuie să întindă mână și să apuce lesa. De sus, maimuța privește vigilentă. Fotograful întinde mâna. Clotilda ridică ușor lesa. Atât cât să nu mai poată fi prinsă de maestru. Care ridică mâna să apuce lesa. Clotilda e pe fază. Ridică ușor capătul liber.
Și, uite așa, jocul continuă la nesfârșit, maimuța pare că se amuze. Încă o dată. Trage de lesă puțin, nu mult, atât cât să nu fie ajunsă de mâna omului, chiar în momentul tentativei de prindere. Omul ridică mână, Clotilda ridică lesa. Nu se plictisește. Omul pare depășit de situație. Și nervos.
Amuzantă Clotilda! Ce-o fi fost în mintea ei, a Clotildei? Chef de glume? Reacție la plictiseală? Revoltă la rutină? Antipatie față de doamnele dornice de un instantaneu montan cu maimuța? Hiperactivitate? Tachinare? Răzbunare pe omul care o ținea – liberă, e adevărat, lesa era lungă tocmai să o poată prinde în caz că – pentru momente de imortalizare…?
… Cică odată un domn s-a dus la croitor să își facă un costum nou. Înalt, zvelt, cu ținută, o frumusețe de om. Numai bun să lucrezi pentru el un costum, dacă ai fi croitor. Vine, i se iau măsurile, se aleg materialele, se discută modelele. Trec zilele, omul nostru vine la probă, mă rog, cum se face. Peste o vreme, costumul e gata. Domnul se prezintă să își ia costumul, îl îmbracă, se uită în oglindă, ceva pare să îl nemulțumească.
– Parcă nu se așază așa bine, zice timid. Era un domn decent, timid, bine crescut. Un domn.
– Cum să nu? Se așază cum trebuie, răspunde croitorul grăbit.
– Dar vedeți, mâneca asta parcă e cam lungă…, arată domnul.
– Nu e, domnule, stai dumneata strâmb. Ia stai mai așa, spune croitorul și îl trage pe om ușor astfel încât mâneca să se așeze perfect.
– Dar vedeți, parcă și aici, partea din stânga pe poale e mai lungă decât asta din dreapta, mai încearcă omul să corecteze, în continuare cu multă timiditate și respect necondiționat. V-am spus că era un domn, nu știa să fie altfel decât politicos.
– Nooa, ce ziceți, dom’le? Uite ce frumos vine! Costumul e făcut perfect, stai dumneata aplecat spre stânga, d-aia pare mai lung acolo! Ia stai un pic aplecat spre dreapta, să vezi ce bine stă. Așaa! Ridică un pic și umărul aici… Așa… Îndoaie și cotul, scoate și abdomenul, apleacă-te mai mult, aaa, acum e perfect! Gata! Vă stă foarte bine! Costumul e gata, e făcut, trebuie plătit! Să vă fie de bine! Dați banii și ziua bună.
Omul nostru iese din croitorie, îmbrăcat în costumul cel nou. Merge aplecat, are un umăr adus în față, un altul repezit strategic spre spate, ca să i se potrivească costumul abia croit. Stă și cu cotul îndoit și la fel cu un genunchi. E nedumerit, dar așa i-a zis croitorul să stea ca să îi vină bine costumul.
Nu se simte confortabil în hainele noi, dar, cine știe, îi trebuie ceva mai mult timp să se obișnuiască. Face pași mici. Îl doare spatele de la poziția nenaturală în care merge. Dar dacă așa trebuie ca să îi stea bine costumul … Trece pe lângă un grup de tineri. Unul, mai hâtru, zice: „Băă, ia uitați-vă ce costum mișto are cocoșatul!”
… Zilele astea m-am tot gândit că nu aș vrea deloc ca elevul sau copilul, în general, să semene cu omul din povestea costumului făcut de croitor. Strâmbat de cei din jurul său ca să se potrivească în lume.
Și nici, Doamne ferește, Clotilda cu vreun profesor sau adult, dornic să tachineze sau să se răzbune pe cei din jur. Ca să nu se plictisească… Sau să creadă că e în control…
Oricum ar fi, mie mi s-a întâmplat să mi se pară că sunt unul sau altul. Nu vreau să fiu cocoșatul, dar cred că mi s-a întâmplat să cred că sunt.
Cât despre Clotilda, of, se sparie gândul!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Horoscopul Anului Chinezesc 2025, anul Șarpelui de Lemn
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
