Stau tolănită pe canapea. Observ pe geam o insectă, parcă ar fi un future. Aș vrea să-l văd de aproape, dar mi-e lene să mă ridic. M-am gândit să-i fac o poză. Telefonul e prea departe. Lenea asta îmi amorțește corpul cu totul, e o moleșeală care mă devorează încet. Nu mă împotrivesc, pentru că îmi place. Îl privesc, minute bune. Aștept să facă o mișcare, să zboare. Poate are nevoie de-un răgaz. O fi obosit de la atâtea zbateri de aripi. Are atât de puține zile de trăit, iar el preferă să ignore lumea. Stă înțepenit pe geamul încălzit de soare. Căldura îi e inutilă. Își păstrează sângele rece. Și încremenirea. Parcă mă fixează. De teamă, poate se preface că e mort. Un truc al animalelor. Închid ochii, îmi las capul pe spătar și îl urmăresc printre gene. Dacă o fi vreun prinț metamorfozat? Aș putea începe o conversație cu el. Habar nu am despre ce i-aș putea vorbi. Nu mai am chef de vorbe. Am obosit. Pentru ce atâta vorbărie? Prefer să tac. Îmi place să tac. Poate că știe totul despre mine. De-aia a ales să se așeze pe fereastra mea. Aș putea să-l păstrez pentru totdeauna, să mi-l fac prieten pe veci. Ar fi atât de simplu. Un ac mi-ar fi suficient. I-aș înțepa corpul și l-aș fixa pe un carton. Țin minte cum, în orele de biologie, profesoara ne învăța, cu multă răbdare, să facem un insectar. Am prins tot felul de fluturi, mici, mari, de diferite culori. Eram tare mândră de colecția mea. Pentru serbarea școlară de sfârșit de an, mama trebuia să-mi repare, în grabă, rochia albă cu floricele roz. Avea nevoie de niște ace. Le-a luat pe cele înfipte în fluturi. În ziua aceea mi-am plimbat acele prin școală, printre oameni, pe străzi. Mi-am spus poezia pe scenă cu boldurile înfipte în florile din țesătură. Acasă, în cutie, a rămas un morman inform, oarecare, de insecte moarte și prăfuite. Când m-am întors de la serbare, cutia era goală, fluturii dispăruseră. Într-un colț, pisica se lingea pe bot.
Sau aș putea să-l eliberez. Să-l las să-și caute alte zboruri, să se lipească de alte ferestre. Fugi, pleacă, fluture nebun! Știi că mă atașez repede de ființele fragile. Și n-aș mai putea să te las să zbori. Ți-aș smulge aripile și te-aș privi cum te târăști, neputincios. Te voi transforma într-un gândac. Aș fi fericită să te am doar pentru mine. Nu, nu te voi lăsa pe podea. N-aș vrea, din greșeală, să te strivesc. Te voi pune într-un bol de sticlă.
Ok. M-am hotărât, știu cum voi face. Voi dormi puțin, vreo oră. Când mă voi trezi, dacă te voi găsi tot acolo, vei fi al meu. Încă nu știu exact dacă te voi pune într-un bol sau te voi înțepa într-un carton. Voi hotărî atunci. Depinde ce o să visez. Așa că, până mă trezesc, ar fi bine să te decizi ce dorești. Libertatea sau pe mine. M-am trezit după vreo două ore. Fluturele era tot acolo, lipit de geam. Am zâmbit. M-am apropiat încet de fereastră. Prințul era, de fapt, o pană mică lipită de sticlă. Un zbor ratat. A doua zi, spre seară, mă uitam pierdută la apus. Eram lipită cu fruntea de geam. De pe o creangă, un corb mă fixa. L-am auzit clar croncănind: Femeie nebună, fugi! Pleacă de acolo! Știi că mă atașez repede de ființele fragile.
Am simțit o înțepătură în inimă.
Guest post by Monica Bologa
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
