Un testament care ne-ar mai putea salva

Testamentul lui Corneliu Coposu, structurat în trei părţi – date testamentare private, profilul unui un om politic adevărat și un cod etic pentru cei care intră în politică – a fost găsit în arhiva fundației care îi poartă numele abia după 23 de ani de la moartea acestuia.

Un document impresionant, pe care, citindu-l acum, în aceste vremuri de restriște politică pentru România, ne mai dăm o dată seama că am avut printre noi oameni (mă gândesc acum și la Ion Rațiu) pe care nu i-am știut prețui și prin urmare nici nu i-am urmat. Testamentul politic arată clar cât de departe sunt aleșii ori numiții noștri de modelul de politician descris de seniorul PNȚCD. Model care, apropriat, ne-ar fi salvat. Așa, a mai trecut aproape un sfert de secol…

24 ianuarie 1990: Corneliu Coposu a mers la aeroport să-l întâmpine pe Ion Rațiu care venise însoțit de doi parlamentari britanici și au mers cu autobuzul.

(sursă foto – pagina ‘Ion Rațiu’)

Dar poate nimic nu e întâmplător, poate că, în Anul Centenarului, ne vor zgâlțâi și trezi aceste cuvinte scrise în apropierea morții. Atunci când marile conștiințe trec pragul spre eternitate cu sufletul împăcat că au făcut tot ce-au putut și cu speranța că ceea ce au lăsat în urma lor va rodi. Nu ne-am putut ridica la statura lui morală, n-a rodit ce-a crezut omul acesta că a sădit… Citiți. Măcar atât.

Doi titani – Corneliu Coposu (stânga) și Ion Rațiu

“Epilog

S-ar putea ca intervenția chirurgicală să-mi fie fatală.

Câteva concluzii finale: cred că mi-am făcut datoria față de țară, față de conștiința mea. Nu cred că am să-mi reproșez vinovății majore. Am căutat să-mi respect principiile, angajamentul ideologic și toate acțiunile născute din dragoste de Patrie și de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș proceda la fel, chiar ținând seama de perspectiva anilor de pușcărie, de suferințele îndurate. Sunt convins că politica este o activitate morală și nu poate fi delimitată de etică și de onestitate. Am prețuit întotdeauna oamenii cinstiți și leali și am avut strângere de inimă atunci când prin forța împrejurărilor am fost obligat să lucrez sau să fiu în preajma lichelelor și a oamenilor fără caracter. Am detestat pe cei care negociază principiile, deoarece cred că nu este îngăduit să faci compromisuri care schimbă esența obiectivelor pentru care militezi. Politica nu poate fi acceptată ca mijloc de promovare al intereselor proprii. Serviciile pe care le aduce, dezinteresat, trebuie să servească poporul, comunitatea, interesele generale. Am cunoscut și detestat, din prima tinerețe, materialismul istoric și dialectic, concepțiile marxiste, tezele lui Engels, isprăvile lui Lenin. Cred că era comunistă, impusă țării noastre după al doilea război mondial, a fost cea mai mare catastrofă din istoria românească. Nu știu în câtă vreme vom recupera stagnarea malefică pe care ne-a impus-o. Dacă aș fi întrebat în ziua judecății despre urmele pe care le lasă străduințele mele de o viață, aș răspunde fără ezitare că mă socot cel puțin co-ostenitor la supraviețuirea Partidului Național Țărănesc, peste cele aproape cinci decenii de teroare; că mă felicit pentru integrarea (cu câte riscuri) Partidului în Internaționala Creștin-Democrată(1987) într-o epocă de cumplită persecuție și supraveghere polițienească; în noaptea Revoluției din decembrie am relegalizat Partidul, scriptic desființat în iulie 1947 (în realitate funcționând clandestin chiar și în pușcării); am redeschis, cu dificultate, ajutat de un mănunchi de oameni vrednici pe care suferințele nu i-au descurajat, drumul lui Maniu și Mihalache, peste un hău de patruzeci și cinci de ani, plin cu osemintele martirilor care au înfruntat cumplita viitură rusă-comunistă; (Partidul Național Țărănesc, cu definiția pe care i-am adăugat-o “Creștin-Democrat” a fost înscris primul, cu nr. 1 la Tribunalul București, în registrul formațiunilor politice); prin eforturi susținute și osteneli necântărite, prin deplasări obositoare și demersuri repetate, am reușit să integrez Partidul în conclavul formațiunilor politice respectate și respectabile ale Occidentului, marcând o prezență europeană cu doi ani înaintea încercărilor oficiale de adeziune la civilizația continentală; am stabilit legături de colaborare cu cele mai importante personalități de decizie din apus și am obținut prețuirea și ajutorul moral și material al acestora. Partidul nostru este în prezent factor important în Uniunea Europeană Creștin Democrată, în Internaționala Creștin Democrată, în Uniunea Partidelor Populare – iar organizațiile noastre speciale (de tineret, muncitori, femei) fac parte din organismele internaționale ale categoriilor respective. Am avut satisfacția de a fi invitat în capitalele occidentale, de a lega dialoguri cu șefii de stat și prim-miniștrii statelor occidentale, cu șefii electivi și exponenții de căpetenie ai țărilor democrate din Europa și Statele Unite. În toate acțiunile întreprinse am militat nu numai pentru interesele subiective ale Partidului pe care-l reprezentam, ci și pentru prestigiul și interesele țării. Am fost întotdeauna mândru de calitatea mea de român, cu toate că mi-am etalat, dintr-o decență explicabilă, patriotismul, nici nu am făcut paradă demagogică de naționalism. Am avut satisfacții și decepții. Îmi pare bine că decepțiile, cauzate de lichelismul, lipsa de loialitate și incorectitudinea unor oameni apropiați nu m-au demoralizat. Permanentele agresiuni fizice și morale ale căror țintă am fost vreme de o jumătate de secol, probabil că mi-au consolidat rezistența și facultatea de a trece, cu oarecare înțelepciune, peste dovezile de ingratitudine și “lucrăturile clandestine” încropite cu vicleșug împotriva mea. Cred că am fost cel mai calomniat om politic din zilele post-revoluționare. Intransigența mea, refuzul compromisurilor anti-morale și fermitatea unor atitudini devotate intereselor țării, nu au făcut casă bună cu practica aproape generalizată a poltroniei, a complexului relei credințe, a corupției și a politicianismului asiatico-oriental. De aceea am fost identificat ca inamic de căpetenie al încercărilor de “restaurare nostalgică a epocii de dinainte de evenimente.” Nu cred că acțiunea viguroasă de demonetizare, întreprinsă pe toate planurile împotriva mea, a dat sau va da rezultate. De altfel, ce le-aș putea reproșa celor pe care însăși existența mea îi proiectează spre băncile acuzării? Reproș îndreptățit aș putea avea doar celor racolați pentru această murdară deprindere, din rândul prietenilor proprii. Dacă până cândva se va face procesul comunismului( înțeleg procesul celor care au contribuit, în concret, la dezastrul țării, rândurile de față ar putea servi ca argument în instanță, în favorul celor încriminați. Anume: oamenii (sau sub-oamenii) care s-au pretat la acțiunile degradante ce li se vor pune în sarcină( teroare, asasinate, torționări, persecuții criminale) nu trebuie să fie pedepsiți, ci internați în ospicii. Din partea-mi i-am iertat pe toți, inclusiv pe cei care m-au chinuit prin toate metodele asiatice de teroare fizică și morală, de toate crimele și păcatele pe care le-au făcut. I-am iertat și pe cei care s-au întrecut într-o condamnabilă competiție a calomniei și defăimării. Sunt oameni cu sufletele corupte, care nu mai pot fi recuperați de societatea onestă a României viitoare. Ispășirea acțiunii lor mercenare se va solda cândva prin remușcări tardive. Cred că am făcut tot ce mi-a stat omenește în putere să îndeplinesc legatul testamentar primit în celula nr. 2 de la Malmaison, în octombrie 1947, de la Iuliu Maniu. ( “ Eu nu voi supraviețui. Voi, care veți scăpa de iadul comunist, aveți datoria să duceți mai departe drapelul glorios al Partidului nostru, în interesul României viitoare! “). Cu sentimentul că am căutat să duc la îndeplinire acest legat, chiar și în condiții deosebit de dificile, îl trec în sarcina generației tinere a Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat. Cu credința în Dumnezeu și în viitorul neamului românesc, înainte

Corneliu Coposu

Hemer, noaptea de 24/25 iulie 1994”.

Nota Bene: Corneliu Coposu a murit un an mai târziu…

***

În 2018, criticul Alex Ștefănescu posta pe pagina sa de Facebook:

Despre Corneliu Coposu

Un fost inginer constructor, foarte bătrân, dar cu memoria încă bună, îmi povesteşte că se afla la Canal, în timpul lui Dej, ca salariat al unui trust de construcţii şi că lucra cu deţinuții politici, pe care nu avea voie să-i privească. Când le dădea îndrumările necesare, stătea cu spatele la ei. Unul dintre condamnaţi se numea Corneliu Coposu şi, cu toate că nu l-a văzut niciodată la faţă, şi-l aminteşte foarte clar, din descrierile gardienilor. Era un bărbat atletic, un fost bărbat atletic, care, deşi slăbise groaznic, avea în continuare o rezistenţa ieşită din comun. Un deţinut trebuia să sape zilnic opt metri cubi de pământ, ceea ce reprezenta o normă nerealizabilă de un om obişnuit, prost hrănit şi îmbrăcat în zdrenţe. Cu mari eforturi unii prizonieri săpau doi-trei metri cubi şi încasau bătăi cumplite pentru neîndeplinirea „planului”. Corneliu Coposu săpa cei opt metri cubi ai săi, iar apoi îi ajuta şi pe alții.

– Mi-am închipuit întâi, povesteşte cu o voce tremurândă bătrânul din faţa mea, că el voia să beneficieze de o reducere de pedeapsă, câştigată printr-o comportare bună. Am aflat însă că nu se afla în situaţia de a spera la aşa ceva, fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Oameni de felul lui Corneliu Coposu se nasc rar într-o ţară şi sunt primii vânaţi atunci când ţara respectivă ajunge sub o forţă de ocupaţie. Aşa cum un ucigaş caută să înfigă cuţitul exact în inima victimei, ocupantul loveşte în ceea ce are mai bun poporul învins de el. Timp de aproape optsprezece ani, Corneliu Coposu a rezistat tentativelor făcute de sovietici şi de complicii lor din România, liderii comunisti, de a-l lichida. Că a avut parte de acest calvar este cutremurător, dar intră totuşi în logica, fie şi monstruoasă, a istoriei. Cu totul ininteligibil rămâne însă tratamentul care i-a fost rezervat lui Corneliu Coposu după prăbuşirea comunismului în România. Călăii lui Corneliu Coposu, cei direcţi şi cei care au acţionat indirect, prin decizii politice, n-au fost pedepsiţi drastic, așa cum ar fi meritat. Iar noi, ceilalţi, nu ne-am dus la el în genunchi să-i cerem iertare pentru laşitatea sau pentru ignoranţa noastră, care este şi ea o formă de laşitate. După ce i s-au luat optsprezece ani din viaţă, nu s-a găsit cineva care să-i ceară măcar scuze lui Corneliu Coposu! S-a întâmplat, în schimb, altceva. În ziua de 22 decembrie 1989, când Corneliu Coposu a venit la sediul C.C. al P.C.R. şi a încercat să intre în contact cu echipa care se considera îndreptăţită să ia puterea, a fost izgonit. Iată scena, povestită de un martor al ei, Petre Roman: „La un moment dat a fost anunţată sosirea lui Corneliu Coposu. N-am avut timp să schiţez nici cea mai mică reacţie. „Să plece!” au strigat aproape simultan Bârlădeanu şi Iliescu. Am tăcut. […] Acum sunt convins că, exact în momentul acela, ceva din revoluţia română a luat o turnură greşită, al cărei preţ l-am plătit şi-l mai plătim şi azi.”

Şi câte nu s-au mai întâmplat ulterior! O persoană care îşi spunea „poet” (adică un om care trăieşte – teoretic – din valorificarea sensibilităţii sale) l-a insultat cu grosolănie pe fostul deţinut politic. Și-a bătut joc de înfăţişarea scheletică a bărbatului atletic de altădată. Să-ţi smulgi părul din cap la moartea mamei, făcând paradă de dragoste filială, să scrii versuri clamoroase şi lamentuoase despre veştejirea florilor toamna, să dai de mâncare, cu mare tam-tam publicitar, câinilor vagabonzi şi apoi să pălmuieşti, fie şi numai la figurat, obrajii descărnaţi ai cuiva atât de obosit încât a ajuns, într-adevăr, să aibă o înfăţişare scheletică – iată o mixtură dezgustătoare, un kitsch moral fără termen de comparaţie.

Citiţi şi

UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)

România moare. Cui îi pasă?

Capcana demagogiei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.