Mă aștepta, îngândurată, la terasa din parc, unde obișnuim să ne vedem. O priveam și îmi dădeam seama că nu se schimbase prea mult de când ne cunoscuserăm, în urmă cu peste zece ani, la Roma.
Destinul ne așezase atunci în aceeași cameră, deși urmam facultăți diferite. Dar, câteodată hazardul face alegeri mai bune decât noi. Căci iată, suntem prietene și acum, aici, la București.
Își tăiase părul bogat, de abanos, până la umeri și asta chiar o întinerea. Era însă mai palidă, iar ochii își pierduseră din strălucirea de odinioară. Chipul ei jovial se alungise și căpătase o expresie gravă.
Știam că are să-mi spună ceva. „Nu știu dacă mai pot să-l văd…”, începe ea, după ce ne salutăm, ne punem la punct cu noutățile din viața noastră și comandăm cina. O privesc cu neîncredere, căci nu e prima oară când îmi spune asta. Dar cine sunt eu să o judec?! O las să-și continue destăinuirea, ca o prietenă bună ce-i sunt, care nu dă sfaturi decât atunci când i se cer.
Îmi amintesc cum mă chema să vedem marea, atunci când se mai găsea în momente de cumpănă… Nu făceam nici o oră cu trenul de la Roma la Ostia, orașul de pe malul mării, ce se învecinează cu capitala Italiei. Iar marea ne aștepta, mereu. Și valurile ei învolburate șopteau deslușit și limpezeau gânduri…
Altă dată mergeam în Piazza di Spagna și ne petreceam minute bune șezând pe faimoasele trepte. Ne amestecam cu mulțimea de turiști. Și ei se așezau acolo să-și tragă sufletul, după ce admiraseră și fotografiaseră Colosseumul, Forumul roman, Fontana di Trevi și multe alte obiective turistice ale cetății eterne care, culmea, sunt așa de apropiate, încât nu-ți dau răgaz să te oprești din drum.
Obișnuia să privească mulțimea care forfotea și, de multe ori, nu scotea niciun cuvânt. Dacă la început mi se păruseră puțin stranii aceste obiceiuri ale ei, mă familiarizasem în timp cu ele. Ba chiar le găseam interesante, la fel cum era și ea, chiar dacă oamenii păreau să vadă în ea numai un chip drăguț și vesel. Căci da, aceasta era masca pe care o purta mereu în lume.
De data aceasta, însă, nu se mai străduia să fie veselă. Probabil obosise. „Știi…”- îmi spune ea – „îmi amintește de Omul de Tinichea, din Vrăjitorul din Oz… cel ce pornise în căutarea inimii… Numai că el, spre deosebire de personaj, nu a căutat-o niciodată… Până și cuvintele lui de ieri zăngăneau… asemenea cutiilor de tinichea pe care tinerii căsătoriți și le agață de mașini, în filmele americane…” Mă miră să o aud că zice asta, căci câteodată mă gândeam că nu realizează că, în toți acești ani, ea iubise pentru amândoi. Nu avusesem niciodată puterea să i-o spun. Și apoi, știam că din afară și rațional vorbind, lucrurile se văd mult mai simple…
Continuă să-mi spună cum decursese întâlnirea lor din urmă cu o zi. Și mă revolt, căci parcă aud și eu zăngănitul vorbelor goale… și îi simt inima pustiită… Mi-o închipui ca pe un fel de Venus din Milo, care, deși de data aceasta avea brațe, ele căzuseră inert pe lângă ea, căci nu putuseră să-l mai cuprindă…
Îmi era milă de sufletul ei chinuit. Și parcă îmi mai era milă și de acest…„om de tinichea”, ce fusese condamnat să nu simtă vreodată iubirea…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
