… spusese Pablo Picasso, animat de elanuri creatoare extraordinare. 3500 de lucrări au animat atmosfera Muzeului Pablo Picasso din Barcelona, aflat în centrul vechi al orașului și deschis în 1963, colorându-i pereții cu viață eternizată prin emoție. Copleșitor și totodată, semn că omul a știut ce să facă, atins de flacăra prometeică. Ce poate fi un muzeu altceva decât expresia pietrificată a geniului uman, așezată „la casa ei”, în inima umanității, întru dreaptă prețuire?
De ce să mergem la muzeu? Ar zice unii: pentru că e de bonton, dă bine să te lauzi în public cu experiențele tale turistice, se subînțelege că, dacă ai fost la British Museum, ai vizitat Londra, la fel și cu Rijksmuseum din Amsterdam sau cu ”Grigore Antipa”, vestitul Muzeu Național de Istorie Naturală din capitală. Fac pariu că și Chirița, odată ajunsă la Paris, a vizitat cel puțin Muzeul Orsay. A fi cosmopolit înseamnă în primul rând să fi străbătut cele mai importante puncte turistice din marile orașe, vorba lui Caragiale, ”ai, n-ai treabă”. Ceea ce i-ar reține pe acești ”consumatori de artă” ar fi prețul biletelor, cam piperat față de costul obiectelor luxury cu care trebuie să se mândrească la întoarcerea acasă. Categoria aceasta de vizitatori e cea mai comodă: nu pune întrebări, nu se miră, nu se grăbește, dar nici nu zăbovește prea mult, pentru că e important să rețină drumul, nu exponatele.
Alții se duc la muzeu pentru că studiază un anumit domeniu, iar contactul nemijlocit cu vestigiile culturale, artistice, arhitecturale le înlesnește cercetarea și mai buna aprofundare a cunoștințelor. Cei preocupați de istorie vor trece neapărat pe lista lor, după Muzeul Național de Istorie a României, desigur, Muzeul de Arheologie din Istanbul, Muzeul Național de Istorie din capitala Albaniei, Tirana, Muzeul Național de Arheologie din Atena, evident, dacă ar fi să vorbim de proximitatea tării noastre. Poate că Muzeul Egiptean din Cairo ar fi un vis mai îndepărtat, dar nu imposibil… Sunt cele mai bune locuri în care aerul păstrează încă vibrația trecutului, înfățișând, în piatra domesticită, lemnul învechit sau fierul modelat, căutarea formelor perfecte și idealul fiecărei epoci. De la primele civilizații care au smuls secretul focului stăpânit de zei și au întemeiat temple întru preaslăvirea lor… Ce să mai vorbim de artă și de spațiile sacre ale revelării sublimului, în ipostaza lui umană, iți vine aproape greu să crezi, străbătând culoarele întortocheate ale Vaticanului, spre Capela Sixtină, că omul poate fi atât de măreț, deși l-a costat o viață să ajungă, sus pe schele, să toarne Paradisul în culoarea propriilor viziuni? Muzeul Prado din Madrid, Ermitajul din Sankt Petersburg, Muzeul de Istorie a Artei din capitala Austriei, celebrele Madame Tussauds, câte locuri în care n-ai cum să te simți altfel decât mic față de geniul atâtor artiști și, în același timp, încercat de orgoliul de a putea vedea cu ochii minții tot ceea ce a dat mai impresionant talentul omenesc. Și lista poate continua…
Sursă foto: agora.md
Mi-am dorit mult să ajung la Paris, nu atât pentru Turnul Eiffel, care mi s-a părut dintotdeauna strivitor de rece, de o măreție sticloasă, impersonală, ca o enormă colivie de metal în care nu m-aș fi simțit confortabil nici măcar admirând panorama orașului, ci mai degrabă pentru Luvru, despre care citisem nu numai în albumele de artă, ci și fascinantul roman al lui Dan Brown, care îmi umpluse mintea de labirintice spații simbolice, greu de pătruns de către cei neinițiați. În plus, în 2006, era considerat de Instagram muzeu de top din întreaga lume.
Dintre toate muzeele pe care le-am colindat (și am văzut destule), aici am simțit cel mai profund că singurul sens al existenței umane este să lase o moștenire din care cei ce vin în urmă să învețe despre puterea idealului și credința în perfecțiune, depășirea limitei și sacrificiul care stă la baza artei autentice. În drum spre Gioconda nemuritorului Leonardo da Vinci, îmi amintesc perfect că am primit un mesaj care m-a pus într-o situație fără ieșire – am făcut cale întoarsă fără să preget. Se prea poate să fi avut o intuiție de moment, care m-a avertizat că orice minune se desacralizează odată atinsă cu ochii sau cu mâna, păstrându-se doar pe neștiute, nevăzute, neatinse în suflet. Mai târziu, mi-am dat seama că fusese un semn divin: nu eram pregătită pentru o experiență culturală de o asemenea amploare și nici nu aveam starea necesară în vederea contemplației. În plus, lume multă și o gălăgie care făcea imposibilă orice clipă de reflecție. Mi-am promis atunci că voi reveni, nu știu când, dar știu că va veni cândva acel moment. Iar femeia din tablou mă va privi de dincolo de timp, stârnindu-mi imaginația în căutarea vreunui secret păstrat cu sfințenie…
În definitiv, întreaga noastră memorie pare un muzeu în care încap perfect, ca într-un uriaș palimpsest, cele mai frumoase poze din periplul nostru existențial, conservate de acel timp interior care nu admite niciodată expresia: „Astăzi, închis”.
Închei cu un gând al lui Erich Maria Remarque: ”E bine că nu suntem perfecţi. Altfel am sta cu toţii în muzee.”
Ziua Internaţională a Muzeelor este sărbătorită la nivel mondial pe 18 mai, începând din anul 1977. Iată că s-au făcut deja 41 de ani…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
