Nu ştiu unde duce drumul meu, dar merg mai bine când te ţin de mână. (Alfred de Musset)
Romanticul este un monstrum per excessum, el e o imagine sublimată a limitei care se poate depăși, a condiției umane care înseamnă trecerea prin viață cu ochii deschiși. Se naște sub o zodie a excentricității și își asumă arderea continuă, ca principiu existențial în afara căruia nu poate concepe viața. E vremea revoluțiilor și a schimbării lumii, căci lumea e bolnavă, iar maladia aceasta îi asediază ființa și îl cutremură din temelii. Alfred de Musset (11 decembrie 1810 – 2 mai 1857) se naște purtând morbul ei în vene, și îl va purta mereu cu sine atâta timp cât trupul său va îndura zvârcolirile aprinsului său spirit, marcat definitiv de stigmatul a ceea ce numiseră „le mal du siècle” (boala secolului – în esență, sentimentul ce întruchipează profunda inadecvare la relativitatea unei existențe comune, consumate în umbra trecerii lipsite de eroism, generatoare de plictiseală și revoltă împotriva banalității. Musset e un spirit romantic și pe coordonatele acestui tipar existențial se clădește întreaga sa poetică: între luciditate și pasiune, personalitatea lui se scindează mereu ardent, mereu dureros, pentru că înzestrarea lui intelectuală nu-i permite nicio clipă de repaus – el caută cu înfrigurare acea esență a trăirii autentice și a formei perfecte de a o transpune liric.
Sursă foto: pinterest.com
Juliette Binoche (George Sand), Benoit Magimel (Alfred de Musset) în ”Les enfants du Siècle”, în regia Dianei Kurys, 1999.
Drama ființei sortite neliniștii, dublată de aceea a poetului înzestrat cu o conștiință superioară a creației, de natură orfică, este exprimată cu o sinceritate nedisimulată, cu atât mai mult cu cât poetul se vede un homo duplex: „Când pasiunea îl domină pe om, raţiunea îl urmăreşte plângând, avertizându-l de pericol; dar îndată ce omul s-a oprit la vocea raţiunii, îndată ce şi-a spus: «e adevărat, sunt un nebun, încotro mă îndrept?», pasiunea urlă «şi eu, eu ce să fac, să mor?»”, va declara tranșant în Confesiunile unui copil al secolului (La Confession d’un enfant du siècle), celebrul său roman autobiografic, oferind cititorilor o expresie care avea să-i marcheze posteritatea. Genial prin structură, pasional prin temperament, dandy prin aparițiile publice, nelipsit din cercurile literare ale boemei pariziene, cel care se autointitulează Contes d’Espagne et d’Italie își găsește în Iubire începutul și sfârșitul: scriitoarea George Sand îl va învăța să trăiască și să moară trăind, oferindu-i imaginea Paradisului și a întunecatului Abis. Etern nevindecat, Musset, ajuns celebru prin poemele din ciclul ”Nopților” care definitivează notele ferme ale unui lirism profund romantic, de o suavitate inegalabilă, va sfârși autodevorându-se, pradă nefericirii, într-o viață dezechilibrată, refugiindu-se din realitatea care îi oferea o mare deziluzie. George Sand îi va da o replică prin romanului epistolar „Ea și el” („Elle et Lui”), semn că, în lumea literară, fiind un alt caz în care cei ce se iubesc își sunt, în același timp, și muză unul altuia. Un singur lucru își va mai dori: să se întoarcă la matricea tuturor lucrurilor simple, în liniștea naturii, acolo unde se va putea regăsi cu adevărat, după atâta zbucium:
În groapa-n care voi dormi-n cărare,
Vreau să-mi sădiţi o salcie plângătoare.
Chiar pentru viaţa ce s-a scurs nătângă,
Ea nu va conteni ca să mă plângă,
Şi, fiindcă are frunza mică, rară,
Îmi voi simţi ţărâna mai… uşoară!
(Autoepitaf)
Timpul lui Alfred de Musset e niciodată, pentru că acolo unde nu e vremelnicie, nu e nici suferință:
Un cântec trist de Schubert, lin prin văzduh plutea,
Când tu, – ții minte oare? – mi-ai spus: ”Nu! Niciodată!
Nu!” îmi spuneai și totuși în ochii-ți strălucea
Azurul melancolic al bolții înstelată.
Spuneai: ”Nu! Niciodată!”, dar chipul tău zâmbea ,
Ca-ntr-un profil de veche medalie turnată;
Și, mândru, al comorii ce-ascunzi instinct, punea
Pe-obrajii tăi, năframa-i geloasă-mbujorată.
Păcat! O, ce cuvinte de nepăsare pline
Când îți vorbeam, marchiză, de dragoste știi bine,
Nu-ți deslușeam nici chipul, nici zâmbetul de crin.
Mai dulce decât ochii-ți senini e-a ta simțire;
Și mă gândeam în taină, privindu-i cu mâhnire,
La sufletul ce-n floarea-i ți se-nchidea divin.
(Niciodată)
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
