În noaptea în care am luat hotărârea să mă despart de tine, am plâns liniștit. Fără vaiete, fără înjurături și reproșuri, ci în liniște. Nu ca data trecută, când am profitat să o jelesc și pe Dolores O’Riordan și ascultam în buclă When you’re gone; nici n-am mai băgat în mine coniac în mod premeditat ca să am o criză de fiere și să evacuez împreună cu sucurile gastrice și trăirile mele interioare.
Nu, de data asta am ascultat Kitaro, am băut un sfert de pahar de vin și am preferat să stau singură la masa pe care o pregătisem pentru tine, pentru noi. Cumpărasem o față de masă special pentru această ocazie și pentru prima dată, după multe luni, avusesem chef să intru în bucătărie și să gătesc ceva. Nu mai știu dacă aprinsesem și lumânări, știu doar că toată săptămâna mă luptasem cu anxietatea unei iminente decizii. Te-am provocat în toate cele șapte zile și, ca niciodată, nu mi-ai intrat în joc. M-ai lăsat să mă lamentez, să mă alint, să-ți reproșez, dar tu continuai să fii zen. Mi-ai spus “tu caută răsăritul, nu apusul!”. Nu te-am ascultat. Îmi era o teamă cumplită că ai putea să încerci să fim împreună și atunci ar fi trebuit să accept o relație în care eu eram femeia potrivită pentru tine, dar tu nu erai bărbatul potrivit pentru mine.
©Jack Vettriano
Am simțit că nu o să vii din momentul în care am închis telefonul cu tine spunându-mi să te aștept. Nu mai contează dacă ulterior motivul absenței tale a fost real sau inventat. Pe undeva, mi-ai ușurat misiunea de a face o alegere. Nu m-am putut abține să nu-ți trimit un sms despre care știam ca te va durea până în măduva oaselor, până la ultimul neuron, până la ultima fibră, care te va lăsa fără nicio replică. Chiar dacă nu te cunosc în profunzime, aș putea să-ți spun cu exactitate ce te deranjează și pot ca doar în câteva cuvinte să te anihilez, să-ți produc o durere mai mare decât ai putea să îmi faci tu mie. Ce trist e ca știu cum să te rănesc, dar nu știu cum să te fac să mă iubești.
Lacrimile îmi curgeau pe obraji ca niciodată, parca un pârâu misterios hotărâse să izvorască din ochii mei. Îmi plăcea cum plâng. Elegant, fără cuvinte și suspine, păstrându-mi frumusețea nealterata de umflături inerente, copleșită fiind doar de un regret imens.
În noaptea aceea am adormit plângând. Tristă, dar demnă.
Dimineața m-am trezit auzind vocea ta spunându-mi clar: “te iubesc”. De abia acum începea durerea adevărată. Când am realizat că nu erai tu, ci creierul meu adormit care își dorea sa fii tu, mi-am dat seama că nu mi-ai spus niciodată “te iubesc” și nici nu ai mai fi avut cum în condițiile date. Și, instant, lacrimile au început din nou să-mi curgă pe obraji.
Pentru puțină vreme am fost împăcată cu decizia mea, forțându-mă să recunosc că am făcut cea mai bună alegere. Am făcut analiza SWOT a relației, m-am autoconvins că trebuia să pun punct, m-am canalizat pe a te respinge mental, am negat tot ce am simțit, până într-o zi. Când lipsa ta m-a durut mai mult decât prezența ta.
Guest post by Trufașa
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Femeile mature vs femeile imature
Fii atent la asta când reamenajezi bucătăria!
Bijuteriile pentru bărbați – între tradiție, simbolism și stil personal
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
