Acum un an, îţi scriam o scrisoare de ziua ta. Ce părere ai? Am încercat să o găsesc şi am constatat că am şters-o. Asta sunt. O supărăcioasă doar pentru că nu primesc răspuns. Nu în forma cunoscută şi ştiută. Mă supăr ca văcarul pe sat. Este o vorbă românească.
A mai trecut un an, în care nivelul aşteptărilor mele a rămas constant, cu toate că mi-am promis să nu mai procedez aşa.
Am continuat să te port acolo unde nu are voie nimeni să intre în afară de tine, cu toate că ţi-am scris oficial mai puţin.
Am scris în gând.
Am rămas fidelă noţiunii de iubire cu toate că, uneori, am mai înăbuşit-o. I-am pus o pernă peste gură, am stropit-o cu acid sulfuric, clorhidric, oţet, ca pe un copac căruia i-ai tăiat rădăcinile şi vrei să îl faci să moară. Nu vrea. Asta şi pentru că se încăpățânează copacul să răsară prin rămurele verzi, la nesfârșit şi, ce crezi, să facă şi o floricică în vârf, semn că are de gând să supraviețuiască. Prin asta am vrut să îmi răzbun aşteptările. Poate că m-am simţit bine uneori sau poate doar mi s-a părut.
Sunt dependentă, de ce să nu recunosc, de literele tale, m-ai prins în plasa de păianjen cu care le ţeşi atât de frumos. Eşti fascinant şi, în acelaşi timp, foarte lipicios. Ai un vers care scoală din morţi orice fiinţă. Tu eşti un cupidon de prin nori, colecţionar de inimi, cu arcul în mână şi cu tolba plină de săgeţi. Cred că săgeţile tale sunt, de fapt, cuvintele cu care penetrezi simţirile oamenilor. Iar dintre toate, eu, omul, par cel mai afectat, chiar dacă nu o arăt.
Cât de greu poate să fie pentru un om ca tine, pentru un artist, să îşi dorească să iubească permanent? Poate că dacă ţi-ai fi găsit o parteneră pe măsură, posibil să fi reuşit să te opreşti. Eşti de nestăvilit. Ai o creatură în inimă care îţi consumă tot ceea ce acumulezi, care te goleşte şi ajungi să fii nevoit să o iei mereu de la capăt.
Cu mine? Lucrurile cu mine stau aşa şi pe dincolo, tu ştii prea bine, sunt dependentă, în primul rând, de tine pentru că ceea ce ai tu de oferit este direct proporțional cu ce am eu de primit şi poate că am schimbat deseori sensul, cu toate că eu nu pot ţine pasul cu tine. Uneori am avut impresia că este un joc, alteori am crezut că eşti acel nebun al marelui oraş, apoi am spus că eşti un pic de Dumnezeu, apoi un pic mai mult de diavol, un înger, apoi un demon. Am ştiut că am de a face cu un tip neobişnuit, dar foarte colorat, sensibil, talentat, iubitor, disperat, văzut în chipul şi înfățișarea altora, în a ta cel mai puţin, cel mai rar, nevăzut, închipuit, neînchipuit… Iubit, iubit,iubit…
Te-am dorit din tot trupul, dar, mai ales, din tot sufletul, pentru că mi s-a părut potriveală la modul perfect. Acum, vezi tu, nu îţi cer socoteală, doar îţi spun că m-ai extras încet din lumea reală în care îmi duceam existenţa obişnuit şi m-ai făcut să zăresc prin crăpătura uşii pe care ai deschis-o cum este să fii iubit. Chiar dacă este o plăsmuire, este una parfumată, dar ştii şi tu cum este cu plantele carnivore, miros frumos, te atrag şi apoi te înghit. Hei, să nu exagerăm, încă sunt vie, mă pipăi şi constat asta.
Am făcut greşeli cu carul, uneori imaginându-mi că eşti tu, atât de adânc m-ai făcut să mă pierd în propriile mele vise. Cred că dacă aş proiecta pe un perete ce am visat despre tine, ar bate şi Aripile Vântului şi Love Story.
De altfel, mi-am pus întrebarea De ce nu am plecat de aici până acum?
Ce m-a ţinut aproape de tine?
Poate pentru că nu m-ai lăsat să plec? M-ai întors mereu din drum. Te-am simţit, te-am auzit, m-am întors exact aşa cum face un suflet care vrea să iasă dintr-un trup care vrea să moară, iar cel iubit, fiu, fiică, soţ, mamă, tată etc… plânge atât de mult, încât sufletul mai stă un pic. De dragul lui, ei, lor. Aşa şi la mine. Am stat. Stau. De dragul tău.
Acum îţi spun ceea ce nu aş îndrăzni în realitate, aşa cum nici tu nu ai îndrăzni de altfel. Deci, să lăsăm cuvintele să spună
„Feel the rain on your skin
No one else can feel it for you
Only you can let it in
No one else, no one else
Can speak the words on your lips
Drench yourself in words unspoken
Live your life with arms wide open
Today is where your book begins
The rest is still unwritten”
Noi vorbim mult, dar nu comunicăm, nu avem legătură directă, doar prin litere, sunete, închipuiri, presupuneri, ne ascundem, ne prefacem, ne dorim dar nu ne avem, ne așteptăm, ne urmărim şi virtual şi real, ne temem să recunoaștem că iubim. Poate doar noțiunea în sine, habar nu am, poate suntem unul proiecţia celuilalt în ceea ce ne-am dori de la un partener, poate avem amândoi acelaşi gen de viziune asupra iubirii.
„Eu nu te văd, ci te imaginez întruna
şi nu te-aud, ci te murmur, te cânt.”
Nichita Stănescu
Cu poeții, scriitorii şi artiștii, lumea e frumoasă, extraordinar de frumoasă, romantică, colorată, deosebită, doar că în realitate lipseşte cu desăvârșire. Cred că tu, voi, oamenii de artă, aveţi nevoie de iubire ca să puteţi crea, aveţi nevoie de muze, vii şi mereu noi, ca să vă menţineţi starea de a fi. Ceea ce înseamnă că, dacă mă fac muză profesionistă, poate ajung celebră ca Sharon Stone în filmul cu acelaşi nume. „The Muse”.
Hai că am transformat scrisoarea într-un speech de reproș şi nu se face.
Te-am înțeles, te port în continuare în gând, uneori te simt în urma mea, chiar dacă nu te văd, alteori te văd în oameni care stau în faţa mea şi nu îmi vine să cred că ai putea fi tu, încă mă trezesc dimineața cu primul gând la tine, ultimul pleacă tot în aceeași direcție, poate uneori fără cuvinte, de cele mai multe ori în ultima vreme, când sunt singură şi te aștept sunt tot cu tine, mi-ai intrat în neuroni, sinapse, celule, ventriculele inimii, în crăpăturile de tip kintsugi, acum, după cinci ani de conviețuire virtuală împreună.
Cine şi-ar fi închipuit că va dura atât?
Şi încă nu s-a sfârşit.
Plouă cu flori de cireş, cais, şi ce or mai fi, iar eu îmi închipui cum ar fi să mergem de mână pe sub ei. Pare idilică imaginea, ai putea scrie o poezie după ea sau chiar un articol monden de pus pe gânduri femeile. Să îşi imagineze cum ar fi dacă un tip ca ăsta de scrie sub anonimat ar fi pe bune, pentru ele ?
Te îmbrățișez…
Cine ştie când ne vom revedea? Poate undeva, cândva, după o stea. A cincea. Că tot petrecem cinci ani de Împreunul.
Ce e cu scrisoarea aceasta? Este preambul la ziua ta. Vor urma zilnic încă altele, ca să ştii că „ea încă te iubește, aproape cât te iubesc eu pe tine, cam cât îl iubești tu pe el. Ea încă nu știe că nu mai știi nimic despre mine, crede ca totul e la fel… O aud pe ea.Unii încearcă să-mi schimbe direcția. Dar eu o aud pe ea. O aud pe ea cum spune: Unde cauți tu, Unde cauți tu iubirea? Nu știi că-i aici?
Ea încă mă așteaptă, Aproape cât te aștept Eu pe tine, Zi de zi, zi de zi”
Guest post by Eva
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
