Cred că fiecare om are veacul lui de singurătate, sau chiar mai multe, depinde câte a așteptat de la viață. Orașul meu are un veac de singurătate și țara mea a trecut și ea, cum a putut, prin veacuri de singurătate. Omenirea și-a consumat mocnit singurătatea câteva secole, mai precis 21, și încă socotește. Nu ne putem imagina în afara lumii, cum nu ne putem concepe existența fără singurătate. Cine n-a simțit niciodată senzația aceasta, ori blufează ori e în afara realității. De fapt, suntem așa de la naștere, înzestrați cu un singur suflet și cu o singură inimă, dar ele își caută perpetuu jumătatea aruncată în lume. Când o găsește, se numește fericire, când nu, ignoranță sau nenoroc. În orice caz, suntem tovarăși cu solitudinea, fie că (o) recunoaștem sau nu.
O carte despre singurătate împlinește cincizeci de ani de când umblă prin lume, transformând povestea familiei Buendia și a satului Macondo într-o legendă modernă despre condiția omului însuși, așa cum se vede el din perspectiva unui scriitor genial: Gabriel Garcia Márquez (6 martie 1927, Aracataca, Columbia – 17 aprilie 2014, Ciudad de México, Mexic), autorul columbian laureat al Premiului Nobel în 1982, face istorie în literatura universală a tuturor vremurilor cu o scriere care va revoluționa însăși esența ficțiunii, demonstrându-i capacitatea extraordinară de a face concurență realității, servindu-se de coordonatele ei atemporale. Odată cu ”Un veac de singurătate”, vândută în peste 50 de milioane de exemplare, aflată în topul celor mai traduse cărți în limba spaniolă (35 de limbi) și a lecturilor preferate de personalitățile de seamă de pe mapamond, se naște un nou curent literar – realismul magic – care devine, în scurt timp, ”un fenomen cultural internațional”, suscitând interesul nu doar al criticilor și al teoreticienilor literari, cât mai ales al unor prozatori care vor face din această formulă estetică un stil literar: Jorge Luis Borges, Machado de Assis, Juan Rulfo, Mario Vargas Llosa, Isabel Allende Toni Morrison, Salman Rushdie sau Junot Díaz – ca să amintim doar câțiva dintre ei.
Cum s-a născut, de fapt, această capodoperă care va face revoluție în istoria culturală a umanității, înfățișând, cu mijloacele supranaturalului perfect integrat în structura interioară a realității însăși, că omenirea e capabilă să o ia mereu de la capăt într-o formulă inedită, atâta timp cât iluziile ei vor rămâne nespulberate? Care au fost resorturile interioare din care s-a desăvârșit și care este, în fond, mesajul ei ultim? Utopie idealizată a Lumii, cartea esențializează, în subtextul ei simbolic, aspirațiile dintotdeauna ale ființei umane, fiind, în același timp, o alegorie a căutării fericirii, țelul suprem, a înțelegerii morții în imanența ei, o reconsiderare actualizată a alterității și în același timp a libertății și a individualității oamenilor, cu alte cuvinte, o ipostază artistică a condiției umane în perpetua ei odisee existențială, animată de lupta contra Timpului distrugător, principalul său inamic: ”La Macondo nu s-a întâmplat nimic, nu se întâmplă nimic şi nu se va întâmpla niciodată nimic. Satul acesta este un sat fericit.”, spune scriitorul, convins că fericirea există, chiar dacă pare un ideal greu de atins. Retras în liniștea reședinței din Mexico City, în lunile de vară ale lui 1960, Márquez fumează enorm și, în visele sale eterice, ”inventează literatură”, după cum mărturisește. Pe un perete, harta unui oraș din Carraibe, Macondo, se populează încetul cu încetul, antrenând amintirile din copilărie ale autorului, cu membri ai familiei Buendía, care întemeiază aici o Lume nouă, croită după imaginea unei Americi Latine mitizate. Ca și Colonelul Aureliano, eroul civilizator, scriitorul muncește până la epuizare (timp de 18 luni), dând viață celor șapte generații care se vor perinda prin fața cititorilor într-un adevărat marș, nesfârșit, al regenerării civilizațiilor, într-un timp simbolic de 100 de ani. Cum se perindă epocile în această geografie mitică și psihologică? ”Trecutul nu e decât minciună, memoria nu are cale de întoarcere, orice primăvară trecută este irecuperabilă şi dragostea cea mai nebună şi mai statornică nu e decât un adevăr efemer.”, ne spune scriitorul cu un glas amar, pe care nu i l-am fi bănuit citindu-i cărțile, conștient de efectele pe care timpul le are asupra ființei umane, incapabilă să îi strunească trecerea. Unde se află omul în această ecuație temporală, altundeva decât în postura celui care contemplă cu gravitate întâmplările vieții, încadrându-le în tiparul unei viziuni mai degrabă pesimiste, care nu admite niciun fel de arbitrariu. Nu ne rămâne decât să asistăm neputincioși la zvârcolirile vremurilor, pentru că ”Omul nu moare când ar trebui să moară, ci atunci când poate.”, singura libertate fiind aceea de a aștepta, cu o fatidică răbdare, capriciile unui destin implacabil. Temaă recurentă de altfel în literatura sa, dacă ne gândim și la ”Dragoste în vremea holerei”, romanul în care iubirea și timpul se regăsesc într-un conflict dramatic, până la momentul în care, chiar dacă e pentru o scurtă perioadă, cei care se iubesc reușesc să spulbere orice mit al inconsistenței și al efemerității dragostei.
Lecția lui Gabriel Garcia Marquez e simplă: omenirea nu va dispărea niciodată, chiar dacă poartă pe umeri povara singurătății ei metafizice. Oamenii creează legături prin credința lor în ceea ce dă eternitate existenței, iar timpul salvează pe spirala lui nesfârșită și în continuă dinamică idealurile celor care știu să construiască, asemenea Demiurgului. Unitatea în diversitate a acestor infinite lumi interioare care se regăsesc în imaginea emblematică a Lumii – concrete, dar și ficționale – o asigură felul în care gândim și reflectăm prin simțurile noastre bucuria de a trăi. Iar pentru cei pesimiști, un mesaj mai mult decât grăitor: forţa invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită.
P.S. Foarte curios este faptul că romanul ”Un vec de singurătate” n-a fost ecranizat, așa cum s-a întâmplat cu mai toate marile opere de calibrul acestuia. Încercarea lui Harvey Weinstein, producătorul unor filme celebre precum Shakespeare in Love sau Silver Linings Playbook, a eșuat în fața încăpățânării lui Márquez de a transforma cartea într-o peliculă cu mari șanse de a deveni un mare succes de casă. Având în vedere faptul că cedarea drepturilor către o anumită casă de producție cinematografică era exclusiv la latitudinea scriitorului, acesta s-a dovedit extrem de ingenios și de creativ în a îndepărta propunerea, pretinzând, la schimb, condiție imposibilă: ”Vom filma întreaga carte, dar va trebui să lansăm fiecare capitol – de câte două minute – timp de o sută de ani”, a reprodus Weinstein cuvintele autorului. Márquez, critic vehement al imperialismului politic și cultural manifestat de Statele Unite în America de Sud, a permis ca un alt roman, ”Cronica unei morți anunțate” (Chronicle of a Death Foretold) să fie ecranizat de o companie de producție italiană.
Abia în 2007, britanicul Mike Newell a filmat ”Dragoste în vremea holerei” (Love in the Time of Cholera), după o perioadă de trei ani în care Scott Steindorff a dus o muncă de lămurire asiduă cu Márquez, pretextând inclusiv că el ar fi fost protagonistul, Florentine, prin urmare având toate drepturile asupra operei. Justificarea apropiaților a fost aceea că, diagnosticat cu cancer, de care va și sfârși în 2014, prozatorul a fost foarte îngrijorat de soarta familiei sale.
La fel de curios este și faptul că filmul a fost receptat de către critică și de către public cu o oarecare răceală, iar scorul de 6,4/10 de pe IMDB confirmă acest lucru. Explicația analiștilor vine să indice un fapt care pe Márquez îl așază într-o lumină extrem de favorabilă, anume că filmul nu este capabil să redea în limbaj cinematografic atmosfera magică a scrierii, punctul său forte fiind întocmai excelența în a manevra mecanismele realismului magic (estetică al cărei reprezentant de marcă rămâne indiscutabil și definitiv) astfel încât forța cuvântului să nu poată fi egalată de nicio altă formă de expresie artistică. Cu toate acestea, ”Dragoste în vremea holerei” este un film care merită cu prisosință să fie vizionat, cu atât mai mult cu cât are în distribuție doi actori extrem de carismatici, Javier Bardem și Giovanna Mezzogiorno, care fac un rol de neuitat. Legăturile scriitorului cu lumea cinematografiei însăn-au fost nici pe departe ostile, după cum s-ar putea deduce, operele sale inspirând producții cinematografice, el însuși fiind și autor de scenarii sau, ocazional, critic de film, dar concepția sa despre ecranizări a exprimat tranșant încrederea în farmecul incomparabil al literaturii scrise: ”Nu mă pot gândi la niciun film care să fi îmbunătățit soarta unui roman, dar pot să dau exemple de multe filme bune care au salvat romane proaste”… Q.E.D
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Gabo – înainte de Garcia Marquez
Cine ți-a spus că trebuie să te dezbraci ca să faci dragoste?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
