Plângea uşor. Oamenii nu îl suportau din această cauză. Chiar de se distrau pe seama lui, pe urmă se plictiseau şi nu ştiau cum să scape mai repede de imaginea bărbatului care plângea instantaneu fără să aibă motive serioase. La cea mai mică adiere sentimentală pe care interlocutorul o lăsa să se desprindă de buze – „ce mai faci?” cu un suspin la mijlocul propoziţiei.
Nu era nici băut, dar nici total treaz. Destrăbălarea senzorială era deplină. Şi dacă nu era interesat să-l impresioneze, găsea motive în cele auzite „bine?” Psihologii spuneau că avea o labilitate depresivă agresivă. Ghicitoarele că e blestemat. Damele că e efeminat. „Destul!” Dar nu-i păsa. Nici măcar de statutul masculin. Se mustăcea repede. „Bună dimineaţa!” Dar hohotele îi dădeau, în primă instanţă, o senzaţie de eliberare grozavă, aşa ca o căutare perpetuuă a frumosului şi regăsirea acestuia în orice, inclusiv în urât. Sentimentele desţelenite reuşeau să-şi alunge supărările mocnite înăuntru cu anii sau cu clipele muntoase, instantaneu. Dar cum să nu plângă în momentele în care percepea bunătate, măcar o fărâmă, chiar şi un efect involuntar, în ceilalţi? Oamenii fac răul din ignoranţă, din neştiinţă sau necunoaştere! era un principiu platonic antic. Îl transpusese în cotidian, în secolul XXI: oamenii mai fac bine altora numai din ignoranţă, din întâmplare! „Mai îl ţii minte pe… ?” Simpatie. Altruism. Suferinţă dusă, mai departe, cu uşurinţă. „Nu!” Însă, avea şi o conştiinţă critică prin care își analiza negativ acel obicei care îl cam deranja atunci când trebuia să se elibereze lucru care se întâmpla, ce-i drept, de câteva ori pe zi.
Clipele în care lăcrima abundent, alimentau un deja-vu al deşteptării. „Dispari?” Se retrezea ca un câine stropit cu apă rece, frivolă, umedă chiar de era la amiază sau în alte momente banale. Înviorat de obrajii uzi, vedea chiar mai bine stelele noaptea, ciorile ziua, ca şi cum ar fi redobândit culorile şi formele corecte după o operaţie de cataractă, parţial reuşită. În oraşele poluate şi neîngrijite predomină coţofanele şi muştele. Porumbeii sunt rari. Vrăbiuţele nesemnificative. Era, totuşi, nemulţumit, supărat pe sine însuşi, fâstâcit chiar când, din cauza propriilor linii faciale caraghios curbate, ridate, lacrimile îi ajungeau aproape de nări şi paralizat de uimire se pomenea că, fără să îşi dorească cu adevărat, le gusta. Mmm….
Sursă foto: videoblocks.com
La început făcea pe nevinovatul şi le încerca cu vârful limbii, deşi îşi propusese să renunţe la acest obicei obsesiv. Oamenii sunt maniaci. Dependenţi de anumite ritualuri. Era dependent de propriile lacrimi, doar nu putea merge aiurea, să sară pe cei care plângeau şi să le lingă secreţiile lichide. Ar fi o modă inedită. Nu îi plăcea ineditul decât individual, propriu, singular. Fără să îi implice pe ceilalţi. Mai ales că, de regulă, oamenii mari se abţin să plângă, sunt rari, şi consideră că este un obicei de prost-gust, o antipatie sau o slăbiciune declarată. Se ascundeau. Copiii plâng mai uşor, sunt sinceri, însă ar putut fi considerat un pedofil. Oricum, nu era aşa, era un plângăcios.
Mai târziu, către sfârşitul potopului le trăgea adânc spre sinusuri. Le strivea cu limba de cerul palatin pentru a-şi simţi mai bine apa călduţă, uşor salinizată, doar, doar putea să facă şi gargară, însă din politeţe faţă de umanitatea potenţial interogativă îşi refuza impulsul hotărât şi încruntat de frustrare. Odată, odată îşi va da drumul. Dar amâna momentul cu o plăcere perversă, cu cât mai târziu, cu atât mai intens o să simtă. Norii se împrăştiau şi lăsau loc stelelor îmbăiate de orizontul purificat. Totuşi, când inspira o făcea adânc şi cu sunet, ceva de genul unei bolboroseli. Dopul care i se punea în adâncul gâtului se pietrifica. Nu putea strănuta, nici măcar nu tuşea, dar sufocarea îl înspăimânta tare, încât intra în panică şi replângea, încă o dată, fără motiv sau cu acelaşi motiv, cerul albastru, îi era frică să nu moară. Concitadinii, interlocutorii, vechii tovarăşi mutandis mutandi în capitalişti pur-sânge căutau, cum era normal, să îl liniştească dar nu reuşeau decât după minute bune, când limpezimea propriului cortex era întinsă la maxim. Deh, putea să cadă lat în faţa lor, mort, ca un neghiob, şi să le formeze pentru viitor false scenarii cognitive, chiar mnezice de pseudo-vinovăţie. Oricum nu le-ar fi păsat, dar nu avea de unde să ştie lucrul acesta. Nu avea sens să le spună că, în realitate, plângea de fiecare dată şi pentru sine, ar fi fost considerat nebun, mai bine era să le lase iluzia că a fost înduioşat exclusiv de afirmaţiile interlocutorului. Era dependent. Dependent de propriile lacrimi, constituia un gând care îi ridica serioase semne de întrebare.
În realitatea primitivă, îi stătea în intenţie să plângă fiindcă se chinuia să găsească asociaţii cu toate persoanele trecutului, cu toţi oamenii pe care i-a cunoscut şi care, din fericire, au trecut spre cele veşnice, şi, din ciudă, îi invidia, erau sus, bine-mersi, numai el se chinuia pe pământ ca o babă ce suferă de incontinenţă urinară. Nu avea probleme cu prostata, era groaznic, măcar ar fi avut un semn că sfârşitul i se apropie. Nimic. Nimic. Deşi, uneori, tot impulsiv şi volitiv, lăsa câteva picături de urină să îi păteze chiloţii, nu o scutura deloc, aşa, ca să fie în ton cu şefii, mai mari sau mai mici, în toalete. Era un bărbat viril, înconjurat de femei dezinteresate, puternice, dezinvolte, senzuale, dezmierdate de mulţi bărbaţi din jur care aveau serioase probleme cu prostata. Nu avea defecte şi nu ştia cum să le provoace. Să le inventeze? După ce a lecturat un studiu, aflase că ardeiul iute şi laptele pot genera inflamaţii ale prostatei. Aşa că s-a surprins că mânca cu regularitate ardei iute pe care îl stingea ca un alcoolic cu lapte. Sughiţa mult, mai ales în pauza de prânz, îi dădeau şi lacrimile, ceea ce îl mulţumea într-o oarecare măsură. Apoi descoperise legătura între suferinţele masculine şi s*x. Ce cuvânt minunat! Activităţile suprasolicitante conduc la prostatită. Medita aprobator. Timiditatea îl ţinuse departe de femei. De bărbaţi nu putea fi vorba, ar fi fost ca şi cum s-ar fi regulat cu un wc înfundat. Masturbarea? Bârrr. Nu putea să o mai practice de când odată i-a venit să caşte. A rămas aşa, cu gura căscată, aşteptând actul reflex motor care nu putea să înceapă deoarece rânjea, zâmbea sarcastic. Starea de tensiune l-a ţinut încordat de dimineaţa până înainte de culcare. Voia să caşte, lăsase dracu’ alte activităţi, dar nu putea. Râdea de sine cu compătimire. Avea o mutră de idiot, de bou care nu poate să sară peste o vale fiindcă e secată. De ce să poarte cămaşă roz ca să-şi etaleze afectivitatea, sensibilitatea şi masculinitatea? Mai eficient era să plângă. A ajuns într-un târziu la spital, la urgenţe, buco-maxilo-faciale, parcă şi numai acolo au reuşit să-l învenineze cu o siringă pe baza căreia a reuşit să-şi reînchidă fălcile.
Gândea că va veni ziua în care o să înduioşeze pe cineva. Dacă nu, o să-şi plângă de milă, la început, apoi o să se dispere că moare înecat, pe urmă că de ce nu i se întâmplă ca la musulmani. Să fie înconjurat de o căpiţă de virgine. Măcar să le vadă, dacă altceva nu îl lasă să le facă! Să fie minţit frumos, adică, până la urmă, credibil. Nu era prost. Avea o inteligenţă peste medie, aşa cum o au oamenii timizi, creativi, suspicioşi, bănuitori, sentimentali. Se prindea imediat dacă încercau să îl ducă cu preşul. Direct, indirect, oricum. Le răspundea ironic sau tăcea mormânt. Însă, complimentele le dispreţuia cu toată fiinţa. Voia să fie iubit, dorit, venerat, până la un anumit nivel pentru ceea ce reprezenta. Numai cu faptele, nu avea încredere în vorbe.
Femeile vor cuvinte. Avuse o simpatie la birou, în urmă cu câţiva ani, atunci când era novice, tânăr angajat. Şi era frumoasă, blondă, cu simţul umorului. Ea râdea şăgalnic sau isteric, cu toată gura, cu colţurile până la urechi, dar se oprea voit după câteva secunde, cercetând reacţiile celorlalţi, când vreo şoaptă era rostită adecvat sau inadecvat şi puţini se prindeau. Cum să-i spună că o adoră? Să o invite la un concert-cină-întâlnire? Erau cele trei întrebări pe care şi le punea cu aviditate şi la care nu găsise răspuns, la timpul potrivit. Nu avusese soluţii din cauza regiunii în care locuiau, zonă inadecvată. Undeva prin vestul ţării într-un oraş mijlociu, unde nu se întâmpla nimic. Teatru mediocru. Jucat pentru pensionari sau oameni lipsiţi de imaginaţie. Scenarii clasice rusofile sau actuale cu interpretări hilare ce nu trezesc nimic în afară de compasiune. Faţă de regizori şi actori, desigur. Opera era desfiinţată. Filarmonica corectă şi nespectaculoasă. Cina se reducea la un fel de menaj corporatist, sau imitativ italian, ori obsesiv românesc. Greţoasă perspectivă. Întâlnirea trebuia întreţinută cu vorbe. Lui nu-i plăceau cuvintele şi a trecut de ideea rezolvării matematice de probleme. Adică nu concepea să aducă în discuţie serviciul. Nu i-a mai rămas decât să treacă la fapte.
Aşa că i-a făcut cadou o prăjitură în care a vârât un inel cu zirconie. Spera că o să se prindă de darul găsit în poşetă, atunci când va ajunge acasă şi îşi va căuta cheile de la imobil sau de la maşină. Dar nu s-a întâmplat nimic. Dimpotrivă, începea să-l evite şi să filtreze cu un alt coleg. Se arunca sub liniile de metrou de fiecare dată când o vedea şi nu era deloc băgat în seamă şi reieşea de pe ele cu maţele sau ligamentele atârnându-i în urmă caraghios, dar plin de speranţă că i-a atras atenţia. După o săptămână, şi-a luat chiar un concediu scurt, rămăşiţă a anilor anteriori, nu suporta prea bine ignoranţa şi îi venea să plângă când trecea pe lângă birou. Izolare. A rămas închis în casă, pedepsindu-se cu audierea doar a teleshopurilor. Cum îţi aşterni aşa dormi! A ajuns să cunoască toate cuţitele, aspiratoarele, foarfecele, roboţii de bucătărie şi medicamentele alternative. Gândurile umplute cu nonsensuri sunt regenerative, eliberatoare, fiţoase. S-a întors la locul cu pricina plin de încredere, însă, dispăruse definitiv. Plecase în alt departament, în alt oraş, cu alt bărbat. După câteva luni aflase că, din cauza dulcegăriilor lui, rămăsese o noapte în faţa casei, crema descărcându-i bateria de la telecomanda de acces. Şi-a aruncat poşeta cu dezgust la bena de gunoi, cu tot ce era înăutru. Minitrusă de farduri, serveţele umede murdărite de frişcă, batistuţe uscate impregnate de zahăr, forfecuţe, şpray piper expirat, agendă telefonică distrusă, inclusiv cadoul nevinovat şi aditivat cu aur şi piatră. Aşa îi trebuie, dacă şi-a dezvăluit sentimentele. De fapt, un amic l-a întrebat, într-o doară, de ce şi-a bătut joc? Nu l-a înţeles şi nu i-a răspuns nimic. Era doar o cerere în căsătorie, nu o desconsiderare. De unde să ştie că i-a stricat somnul? Că nu i-a trezit curiozitatea. Că frişca, din cauza căldurii, se acrise. Doar era femeie şi trebuia să i se trezească interesul infantil sau ultrapragmatic. Că era o poşetă cu căptuşeala crăpată pe care oricum dorea să o vânture, să o schimbe, să se descotorosească de ustensilă. Femeile se plictisesc foarte uşor şi îşi schimbă repede ustensilele, numai să fie în stare să cucerească, să seducă, să cumpere una mai promiţătoare.
Dar toate cele expuse sunt nesemnificative. Cel mai mult plângea fiindcă era în România, plângea pentru că serviciul este neocomunist iar cel mai mare scriitor, megaloman sau nu, în viaţă se simte marginalizat, nepremiat sau este chiar marginal, în spitale sunt mai multe diagnostice decât boli şi bolnavi, deoarece valoare înseamnă marfa care se vinde şi nu mai este atemporală, universală, pretutindenea, filosofii nu au doctrină ori ideea este a altora dar au instituţii, din cauză că vor avea loc periodic alegeri, în şcoli şi universităţi există mai mulţi profesori slabi decât excepţionali, legea e partidică şi nu socială, magistraţii devin dumnezeii legii şi nu slujitorii ei, corupţia e un fel natural şi nu artificial… ohooo, câte motive.
Pe Regis îl găsiți întreg aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
