Mi-am prins de lampă mărţişorul de la tine. Am pus lângă el şi fotografia noastră. Ascult Puccini, cu ochii în tavan. Ascult Puccini până mă ia dracu’, până la ziuă, dacă e nevoie. Mă crezi? Sunt foarte singură. De ce nu ești aici? Mănânc ciocolată cu cremă de caramel, beau şampania de la ziua mea, pe care nu am apucat s-o mai deschid, că nu ai mai venit, adulmec mirosul parfumului franţuzesc cu care am stropit camera şi mă simt… mă simt penibilă. Grea. Murdară.
Credeam că va fi o duminică frumoasă. E pe dracu’! E ca un mormânt duminica asta. E ca un marș funebru… Mi-eşti drag. Mi-eşti cumplit de drag. Îmi lipseşti. Şampania asta trebuia să fie a noastră. Şampania asta se sfârşeşte şi tu nu eşti aici… N-o să plâng, promit că n-o să mai plâng. Te urăsc. Am plâns destul. Aştept să vină noaptea şi ştiu că va veni curând, dacă nu cumva nici nu a mai plecat din mine, încă din prima clipă în care am ştiut că te iubesc.
Stau întinsă lângă urma trupului tău, în liniştea asta de peşteră, mă aud cum respir şi, uite, ating conturul tău lăsat în cearșafuri, simţind şi acum năruirea noastră sălbatică, mereu drămuită pe ceas, otrăvită mereu de semnele nelegiurii mele şi muşcată mereu de numele copiilor tăi, pe care le rosteşti uneori zâmbind, cu ochii aproape închişi, în timp ce îmi şopteşti poveşti despre gafele lor la şcoală, despre ciocolata pe care le-o tot ascunzi în buzunare, ca un tată tandru ce eşti, despre orezul lor cu lapte şi miere, al cărui miros cald vă umple vouă casa, pe care numai ea ştie să îl facă aşa, sâmbătă de sâmbătă, şi despre vacanţele voastre ucigător de plictisitoare, spui, dar din care apar mereu fotografii cu tine ţinând-o după umeri, ori pe genunchi, înlănţuiţi în soarele ăla torid şi împuţit de pe ţărmul Mării Egee, ea purtând brăţări şi eşarfe scumpe, cumpărate de tine, n-ai cum să mă minţi, n-ai cum, nenorocitule, tu zâmbind ca un mincinos ordinar ce eşti, cu ochii ăia ai tăi nebuni, nici măcar frumoşi, dar fascinanţi şi ucigător de dragi mie, nemernicule, pacostea vieţii mele de proastă şi de batjocură ce îţi sunt, secată de dorul tău, aşteptându-ţi prăpăditele de semne, telefoanele şi mizeriile tale de clipe de răgaz, care nu mai vin, care nu mai vin, iubindu-te disperat şi neputincios, umil şi câineşte, ca un vierme care binecuvântează norocul de a se fi lăsat strivit de tine, neavând puterea să mă împotrivesc, nici să plec, nici să urlu, nici să tac între pereţii mei, unde îmbătrânesc singură, singură, singură, de ani… în oglinda asta care îmi scuipă în faţă tot adevărul trist şi murdar al singurătăţii mele de femeie fără nimic, fără nimeni, fără de tine, mai ales, arătându-mă aşa cum tu nu m-ai văzut niciodată – şi nici n-o să mă vezi – îmbătrânită, buhăită şi sfârşită de plâns, prăbuşită în destinul meu de cârpă şi în sfâşierea cu care te voi iubi, sunt sigură, până dincolo de mormânt, dragul meu, aşa cum eşti, cum te-aș vrea şi cum nu voi putea niciodată să te am….
Tu crezi că eu nu ştiu cum e să te doară? Tu crezi că eu nu înţeleg măcinarea femeii tale, pe care o iubeşti nopţile când nu eşti lângă mine, ştiu, fără chef, minţind-o cu aceleaşi cuvinte cu care mă minţi şi pe mine, mângâindu-i ei conturul şoldurilor cu aceleaşi palme grele, sărutându-i si ei pielea cu aceleaşi buze netrebnice? Tu crezi că eu nu ştiu cum simte ea? Ţi-am spus că femeile simt!
Când eram nevastă, i-am citit în ochi prima clipă de frig și m-am cutremurat la gândul zilelor ce aveau să vină. L-am simţit cum pleca, noapte de noapte, din dragostea aia nebună ori puțină a noastră, nu mai știu, dar nu mai aveam puterea, nici odihna, nici lipsa de trufie să îl aduc înapoi. Venea acasă cu umbrele ei pe inimă. Mă iubea animalic, dorind-o pe ea, iar eu încercam să mă mint că nu e așa.
Ştii tu cât mă durea el? Ştii tu cât mă dori tu? Ştii tu cât mă doare viaţa mea şi viaţa femeii tale? Ştii tu cum e să te doară și cât poate să te doară viața?
Am răsfoit ieri, a sută oară, pozele voastre de pe Facebook. Ce buze frumoase are! Îi urăsc buzele alea desenate frumos, aproape feciorelnic, aşa cum te urăsc şi pe tine. Te urăsc, înţelegi? Te urăsc că îi urăşti burta aia mare și dezgustătoare, în care ai avut norocul să îţi crească pruncii, om de nimic! Şi te iubesc când o urăşti, cu toată nemernicia și abjecția de care sunt în stare.
Ar fi trebuit să fii femeie, să înțelegi cât de mult ți-ai fi dorit să-ți fie adorată carnea ofilită în truda pentru bărbatul tău, și fiecare zi în care te schimonosește un nou rid, și fiecare zi în care devii batjocura propriei tale vieți, aşa cum îţi iubesc eu ție respiraţia șuierătoare, şi chiar și somnul urât, cu gura deschisă, când mă săgetează uneori gândul că poate ai murit deja şi eu nu am cum şi unde să te ascund, şi va trebui, în sfârşit, să i te dau ei şi familiei voastre, spunându-le ceea ce nici noi doi nu mai ştim dacă n-am uitat cumva, secretul acestei iubiri aproape mecanice, aproape din milă, pe care mi-o mai oferi când și când, stinsă şi ea pentru tine, simt, ştiu, ştiu, cu toate fibrele mele ştiu, nenorocitule, în care numai eu am rămas să pândesc venirea paşilor tăi pe coridoare, cu ochii veşnic pe telefon, făcându-mă frumoasă doar ca să nu te pierd de tot, dormind cu fardurile pe faţă, ca nu cumva să vii și să mă găseşti urâtă, ascultând Puccini şi mâncând ciocolată cu cremă de caramel, în miros de parfum franţuzesc, între volane de dantelă roz, cum îţi plac ţie, iubitule, ferindu-mă din calea oglinzii, să nu îmi răsfrângă, hâd, chipul meu de femeie aproape bătrână, şi noaptea, noaptea asta care, uite, aproape că s-a dus, cum s-au dus atâtea și atâtea alte nopți, dragostea mea…
Pe Camelia o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
