În seara aceea, în cameră se intersectau ca niște unde electromagnetice, idei literare, care de care mai competitive, mai agresive. Scriitoarea nu știa asta, ea doar avusese un gând oarecare, de aceea acum stătea în fața computerului și căuta să nu se uite în stânga sau în dreapta în momentul în care apăsa destul de tare tastatura. Textul se configura în fața ei independent de voința sa, ca o făptură care știe ce vrea, cu o autoritate care îi scăpa. Își mușcă buzele: „Nu, nu o să citesc acum, deși simt că altcineva scrie ceea ce eu bat cu naivitate, nu o să citesc pentru că aș deveni cititor și textul m-ar stăpâni în momentul acela definitiv!”
Continua să bată nervos și abia atunci își dădu seama că e lună plină, că se făcuse frig și că nu poate controla ceea ce scrie chiar deloc. „Șoaptele nopții” – „Ce, Doamne iartă-mă, e titlul ăsta siropos? Chiar că nu mai știe ce scrie!”.
În cealaltă cameră, lumina era aprinsă de ceva vreme.
– Nu dormi? o întrebă pe fiica sa de unsprezece ani.
– Mai am puțin!
– Orice ar fi acel puțin, pune-i capăt, e cumplit de târziu.
Se întoarse la textul său literar și se hotărî să ignore romantismele astea gotice și să scrie ceea ce dorea de multă vreme: o proză fantastică. O provocase o întâmplare ciudată din studenția sa, pe care nu și-o explicase niciodată, deși anii au trecut și încetase să se mai ia după coincidențe ale evenimentelor din spații și timpuri diferite. Demult, în casa părinților, într-o vacanță, citea E. T. A. Hoffmann, îi plăcea atmosfera, dar nu reținea absolut nimic din întâmplările fascinante. Când a stins lumina, în cameră s-a simțit o prezență, atât de puternic, încât a crezut că are un coșmar de proporții, dar nu, era trează, s-a pișcat de mai multe ori, gâtuită de spaimă. După câteva minute, prezența, pe întuneric, a tras dintr-o țigară care, culmea, s-a materializat natural, și la lumina acelei scântei, prezenței i s-a văzut chipul: era un tânăr cu păr lung, negru, cu ochii intenși, cu un zâmbet de iad. „Satana!” – a fost singurul gând care i-a putut trece prin minte.
În grădina întunecată nicio șoaptă nu era înțeleasă.
[…] Șoaptele nopții continuau: „Tăceți, mă încurcați!”
[…] Am stat două ore afară și nu am găsit pricina șoaptelor.
[…] Voi afla eu cine sunteți și vă voi proteja prin păstrarea secretului.
„Ce e asta?” a strigat îmbufnată. Nu voia deloc să scrie ceea ce tocmai scrisese, doar nu s-a apucat brusc de dicteu automat!!! „Dar ia stai, e a doua oară când apar dulcegăriile astea romantice pe aici, nu poate să fie o întâmplare!”
În fine, scânteia țigării s-a stins, iar ea, după ce și-a potolit bătăile inimii, poate s-a rugat, deși uitase să o facă…
– Mama, lasă jaluzeaua ridicată, mi-e frică!
– Ție nu ți-e frică niciodată, nu te prosti…
– În noaptea asta mi-e frică, am impresia că urlă vârcolacii.
– Nu există vârcolaci!
– De aceea ți-am zis că am impresia, de ce nu ești atentă? Am spus că am impresia…
– Impresiile nu produc frică, potolește-te!
– Te rog, vreau să văd puțină lumină. Mai înainte, credeam că e tata în cameră, cineva și-a aprins o țigară pe întuneric și mă privea intens. Un tânăr cu păr lung, negru, cu un zâmbet ciudat.
„Trebuie să mă întorc la început… ceva nu e în regulă!”
În seara aceea, în cameră se intersectau ca niște unde electromagnetice idei literare, care de care mai competitive, mai agresive.
Ia stai așa… despre ce idei literare vorbim aici? Ale lui Hoffmann? „Elixirul diavolului”? El nu a scris „Șoaptele nopții”… Nici eu! Despre ce voiai să scrii? Despre tânărul acela bizar, ți-am spus doar, e o întâmplare adevărată pe care încerc să o ficționalizez ascultând încontinuu „Werewolf” al lui Cat Power. Pentru că nu am să pot uita niciodată chipul ăla frumos, înspăimântător, care mă privea, amintindu-mi că sunt pe marginea prăpastiei.
– Mamaaaa!
– Ce e?
– Sunt vârcolaci!! Și tânărul acela mă privește iar!
– Iubita mamei, nu există vârcolaci, crede-mă, iar tânărul acela era, de fapt, un sărman care cânta în parc ca să câștige un bănuț, l-am văzut peste câteva zile, deși nu îmi explic cum putusem să îl văd în alt oraș și în alt timp înainte; de obicei, e invers: întâi vezi în realitate ceva, se fixează pe retină fără să îți dai seama, și după îți răsare în memorie sau în vis…
– Și eu de ce îl văd?
– Asta e ciudățenia cea mai mare, se pare că s-a transmis din calculatorul meu în visele tale; ți-am zis că e periculoasă tehnologia! Dar tu ce făceai înainte de culcare?
– Scriam la romanul meu.
– Cum se numește?
– „Șoaptele nopții”.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Alice Munro – am început să scriu proză scurtă pentru că nu am avut timp să scriu altceva
Oare atât merit? Câteva cuvinte îngrămădite pe o foaie A4, ruptă neglijent de la jumătate?
Povestea care nu ar fi trebuit să fie scrisă așa
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
