Îmi venea să-i răspund: ”Păi, ce, mămică, ai impresia că sufletul meu e hotel, vii când vrei, pleci când vrei, lași cheia la recepție ca să ți se poată curăța camera, să ai mereu aer proaspăt și așternuturi ca spuma laptelui, primenite și aranjate la dungă, după care du-te – vino iarăși, la nesfârșit?”
Mi-a venit în minte apelativul cu pricina gândindu-mă că poate a văzut în mine căldura, protecția și înțelegerea unei mame, fapt pe care, de altfel, toți, dar absolut toți bărbații îl caută, indiferent de vârstă, pentru că, nu-i așa, ei rămân veșnic neînțărcați… Uneori ne face plăcere, alteori ne supără dependența de mame, dar nu atunci când putem noi profita de atuurile astea. Să revin.
Probabil că vi s-a întâmplat: un gest greșit, o vorbă nelalocul ei – aaa, să vă spun, câteodată și un ”te iubesc” poate fi al dracului de neinspirat – și gata, block, pa, la revedere (dacă), dispariție încețoșată, pentru că femeia le duce pe toate, ce minunată încredere au în noi că putem înțelege, putem găsi justificări nu contează de ce fel atâta timp cât nu facem pe orgolioasele sau pe ofticatele, și noi nu facem, Doamne, ce suflet larg și maleabil avem, cum se poate el suci și răsuci, cânta și dansa după cum îi gântă glasul de îngeri ai iubirii! Sfântă naivitate!
Ne gândim că poate e obosit, implicat în vreun proiect extraordinar de important pentru soarta umanității, are probleme la serviciu, poate caută să se găsească și are nevoie de liniște și de singurătate, poate l-am sufocat cu dragostea asta pe care nu știm s-o camuflăm sub o aparentă răceală (a nu se uita că el nu așteaptă ca prada să i se dea așa, pe tavă, ci trebuie să lupte cu toate armele ca s-o cucerească el, vânătorul abil, cel mai puternic dintre toate animalele de pe pământ, cel mai curajos și mai inteligent), poate l-am cicălit prea mult sau am fost prea tăcute, poate ne-am îngrășat sau am slăbit prea mult, poate, poate, poate, o mie de “poate” pentru simpla lui prezență și coparticipare în acest mirific spectacol al iubirii…
Câte gânduri, câte cuvinte, câte nopți consumate în frământări, ca să ne hrănim iluziile și să nu cumva să știrbim ceva din alura eroică a celui pe care îl iubim, să nu cumva să călcăm din greșeală umbra cea nepătată a statuii la care ne închinăm ca la un zeu păgân… Ei își înțeleg mamele, dar nu și iubitele… compătimesc toate femeile din lume, mai puțin pe femeia lor… Ei, inadaptabilii superiori, noi – ființele cărora li se cere mereu înțelegerea, consolarea, acceptarea, conduita ireproșabilă, iubirea aceea dezmărginită. Ei, cu dreptul etern de a ne părăsi după plac, noi, cu dreptul de a rămâne mute și de a suporta consecințele – printre care, și revenirea, la fel de neprevăzută. Ca la hotel, după cum vă spuneam.
Am crescut cu ideea profund greșită că bărbatul trebuie să facă primul pas într-o relație, primul pas spre împăcare, și tot așa, să fie ”păsuit” în tot ceea ce face, clișeu din care multe femei au avut de suferit de-a lungul istoriei umanității. Suntem calul de povară și carnea de tun a unor prejudecăți aberante. Nu ne dăm seama decât târziu că puterea noastră de acceptare poate fi direct proporțională cu infatuarea lor, iar fiecare pas înapoi pe care îl dăm îi propulsează pe ei cu un pas înainte. Orice relație, dacă e bazată pe sentimente autentice, are în esența ei un joc sau o luptă, depinde de inteligența partenerilor, de orgoliu și de motivație. În orice caz, femeia poate face întotdeauna cărțile, cu condiția să nu-i rămână sufletul pe undeva pierdut, că de acolo i se trage. În căsnicie e altfel. Nimeni nu mai joacă, nimeni nu mai luptă. Program de voie, eternă vacanță. Relanti.
Sursă foto: tumblr.com
De asta mă uitam la el perplexă, m-a îmbrățișat ca de obicei, de parcă ne-am fi despărțit de vreo jumătate de oră, mi-a îndreptat o șuviță rebelă zâmbind colorat, atâta cât să mă întoarcă pe dos ca pe un pulover pe care îl bagi la spălat, să nu i se strice textura și culorile, era perfect convins că n-am plecat nicăieri din locul în care mă lăsase cu vreo două luni în urmă… Nicio tentativă de explicație, nici nu i-aș fi cerut, de fapt, nimic nou pe lângă toate cele vechi, doar eu, cea nouă, călcându-mi pe toate secolele de suferință din cele 46 de nopți nedormite, mângâindu-l pe obrazul de zeu coborât în mizerie pământeană și în banalitate, privindu-l ca pe un bilet la meciul comunal, câștigat la dopul sticlei de Cola, respirând sonor ultimele cuvinte din ceea ce ar fi putut să fie povestea vieții mele: ”Nu uita să tragi ușa după tine, sunt sensibilă la curent… Mulțumesc!”
Ce o să te faci tu acum? Păi, ce-ai făcut și când ai găsit închis la hotel, ai căutat altul, nu contează cum, altul să fie, numai să nu trebuiască să dormi în stradă sau în gară, Doamne ferește! În fond, e o nouă experiență din care, cu siguranță, vei ieși mult mai câștigat, cu toate că îți va lua ceva timp să te obișnuiești cu noile condiții, cu noile așternuturi, cu distanțele de la și până la tine… Te vei descurca de minune, sunt convinsă!
P.S. Așa, ca să spun tot și să priceapă tot. E băiat deștept, de asta îl și iubesc. Enorm. Tardiv.
Guest post by Baby
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
