(noi)
…am fi vrut să sorbim cafeaua aburindă dintr-o înghițitură, însă aromă ei specială ne invita la o degustare lentă și îmbătătoare, așa cum stăteam unul lângă altul, fără să ne fi adresat vreun cuvânt, în timp ce eu admiram pierdută modelul unic al ceștilor… Mi le-aș fi dorit numai pentru mine, într-un inexplicabil acces de egoism, în aprigă contradicție cu generozitatea momentului. El mă privea zâmbind, sorbind din licoarea parfumată. Eram emoționată și tot îmi venea să râd. Nu de el, ci așa, fără motiv, de o fericire nouă ce-mi furnica delicat pe sub piele și-mi obliga inima să pompeze mai mult sânge decât de obicei…
*
(eu)
– Mare curaj ai să pleci singură…
Cuvintele astea m-au însoțit permanent. Mi le spusese în loc de rămas bun prietena mea. Aveam un rucsac în spate și o sumedenie de visuri de îndeplinit. Îmi dorisem să merg într-un city break 2018 și iată-mă gata de acțiune.
Am ales Bruges, Belgia. Am colindat orașul de una singură, fără să mă mai satur de oameni noi, peisaje noi, lucruri noi. Ba chiar și motive de amuzament noi, căci am fost protagonista unei întâmplări simpatice. Trei tineri m-au confundat cu ghidul unui grup (purtam, se pare, același gen de rucsac) și m-au asaltat cu întrebări într-o limbă necunoscută. Cum singurul mod de comunicare cu ei era prin semne, le-am dat cumva de înțeles (apelând și la câteva cuvinte din engleză și spaniolă, dar și din română, rostite clar și răspicat, având în vedere că franceza nu e tocmai cea mai bună prietenă a mea) că m-au confundat și că nu știu unde e ghidul lor. Credeam că au înțeles, căci s-au îndepărtat zâmbitori. Când i-am revăzut, peste nici zece minute, erau deja cu grupul și ghidul acestuia (un bărbat!!) m-a rugat să nu mai dau explicații greșite despre oraș, că și așa turiștii nu prea înțeleg mare lucru…
Între amuzament și nedumerire, mi-am văzut de drum, continuând să redescopăr acest oraș muzeu.
(el)
Așteptase de mult o vacanță. Economisise bani din timp și studiase cu atenție posibilele destinații. Până la urmă, plecase împreună cu mai mulți prieteni în ceea ce avea să fie aventura vieții sale: Punta Cana. Însă de ajuns, nu a ajuns aici. Printr-o întâmplare a cărui protagonist nu putea fi decât el, reușise să se urce în alt avion, cu o altă destinație. Da, nu era ca la autobuz, să îl încurci pe 123 cu 132, dar uite că el așa pățise și se trezise în… Bruges. Reușise să-și găsească o cameră la un hotel ieftin, anunțase întâmplarea agenției și prietenilor săi și stabiliseră să fie sunat imediat ce se găsește vreo soluție, ca să poată pleca cât mai repede spre Punta Cana.
Până atunci, se hotărâse să cunoască orașul la pas.
*
(eu) (el) (noi)
Deja rătăceam de mai multă vreme, cu harta în mână, cu privirile obosite și picioarele îndurerate, căutând un loc în care să mă odihnesc preț de câteva minute. Aveau să fie ore, căci…
…atunci l-am zărit la o masă, pierdut într-un spațiu eclectic, pe o terasă scăldată de lumina moale a după-amiezii. Ne-am zâmbit fără să vrem. De mai multe ori. Mi-a făcut un semn ca un salut, de parcă ne-am fi despărțit în urmă cu două zile și acum se bucura să mă revadă. I-am acceptat invitația mută de a mă așeza lângă el, fără să-mi dau seama de unde căpătasem eu atâta curaj. Poate faptul că mă aflam în afara rutinei și a spațiului meu fix, cu reguli fixe? Nu știu…
Cu gura lățită până după urechi deja, m-am așezat firesc. Atunci, i-a sunat telefonul. L-a privit o secundă încordat, după care l-a pus jos, fără să răspundă. Și deși încă nu știam dacă aveam vreo limbă în comun și nici nu aflasem măcar cum îl cheamă, am avut dintr-odată senzația clară că amândoi nu vrem decât să sorbim cafeaua aburindă dintr-o înghițitură…
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
