Sub toate formele, în toate registrele, există o întreagă serie de filme ce aduc în prim-plan o vârstă dificilă – adolescența. Respectând granițele genului și specificul unei epoci (anume) surprinse, cinemaul a contribuit la reflectarea acestei importante etape din viața fiecărui adult. Ne-am oprit asupra unor producții realizate în perioada douămiistă pentru a contura mai bine viziunea de ansamblu pentru ceea ce știm că este perioada „etern-explorabilă”/adolescența.
Hanna (R: Joe Wright, 2011)
Pelicula, Hanna (2011), este o variaţiune a basmelor de esenţă germanică, dar care urcă pe versantul spionajului. Realizatorul filmelor Atonement (2007) şi Pride & Prejudice (2005), Joe Wright, a părăsit lumea dantelelor şi a dramelor istorice pentru a nara povestea Hannei. Sensibilitatea şi fineţea scenică din peliculele amintite sunt abandonate pentru abordarea unui proiect de acţiune. Hanna este povestea unei fetiţe instruite în secret, de la o vârstă fragedă, să o răzbune pe mama ei, anihilată de o organizaţie ultra-secretă, foarte puternică. Personajul central este o adolescentă antrenată de tatăl ei, fost agent special (Eric Bana), să devină maşină de ucis în vederea răzbunării. Mama ei fusese ucisă de un agent CIA, iar rolul acestei carieriste roşcate i-a revenit lui Cate Blanchett. Crescută în tundra finlandeză, Hanna deprinde tehnici sofisticate pentru a deveni un criminal de elită. Astfel, asistăm la traiectoria sinuoasă a micuţei globetrotter, care pleacă de la Cercul Polar într-un parcurs cu accente de thriller. Joe Wright lasă o dâră de snobism în demonstraţia acestui rit de trecere deghizat în film de acţiune contemporan. Saoirse Ronan, cu aerul de Sylvie Testud, şterge memoria dureroasă din prestaţia anterioară (Atonement), se reinventează şi devine o războinică, comparabilă cu Uma Thurman din Kill Bill. Tânăra actriţă, blondă cu ochi albaştri, fragilă, este suficient de matură pentru a aduce această eroină neconvenţională, plină de energie, în faţa spectatorilor. Revelaţia acestui film o reprezintă tânăra Saoirse Ronan, în partitura fetiţei-lup. Hanna descoperă că viaţa ei ar putea fi alta abia atunci când intră în contact cu o familie franceză. Regăsim, aici, universul lumii occidentale şi cultura adolescenţilor (modă şi sex). În felul acesta, ea află că a fost crescută precum criminal într-un lagăr CIA. Hanna se luptă să-şi recapete libertatea şi o viaţă normală. În acest rit de trecere, Hanna vrea să ştie cine este cu adevărat. Iar la finalul traiectoriei, o găsim într-un parc de distracţii dezafectat (un parc al Fraţilor Grimm) înfruntând-o pe Marissa Wiegler, ivită dintr-o gură de lup.
Lore (R: Cate Shortland, 2012)
Cineasta Cate Shortland caută să identifice ideologia care se ascunde în spatele inocenţei unor copii, prin povestea unei adolescente din Germania anului 1945. Filmul, răsplătit la festivalul de la Lucarno cu premiul publicului, este o adaptare a volumului Camera obscură de Rachel Seiffert. În calitate de regizor-scenarist, australianca a găsit de cuviinţă ca această poveste să se desfăşoare într-un cadru bucolic, prin pădurile bavareze. Pelicula Lore pare, mai degrabă, o demonstraţie – un film cu teză -, decât un portret sensibil. Regizoarea a încercat să prezinte punctul de vedere al unei adolescente, fiică a unui fost ofiţer SS (Hans-Jochen Wagner). Într-adevăr, pare destul de dificil să te implici în fuga acestor pui de nazişti, ai căror părinţi au fost responsabili de moartea a milioane de evrei. Dacă micuţii au crescut într-o ideologie antisemită, ei nu-şi dau seama de ceea ce li se întâmplă. Lore pare să înţeleagă, abia la finalul peliculei, că şi-a petrecut copilăria într-o mare minciună. Traseul ei este, de fapt, o călătorie iniţiatică. Adolescenta parcurge drumul către lume şi către adevăr. Povestea „prinţesei ariane” se încheie într-un registru metaforizant, copila iese definitiv din inocenţă strivind, în camera sa din casa bunicii, colecţia de ciute miniaturale (purtate cu grijă în timpul călătoriei ei). Pledoaria regizoarei pentru toleranţă se îmbină cu portretizarea unei vârste dificile. Lore este o odă, căptuşită cu un simbolism uşor, dedicată vârstei dificile, de tranziţie. La finalul peliculei, adolescenta Lore, ca şi Germania înfrântă, rămâne în faţa unui nou traseu, către libertate.
The Bling Ring (R: Sofia Coppola, 2013)
Cu acest film s-a deschis secţiunea Un certain regard de la Cannes, 2013. Jurnalista de investigaţie Nancy Jo Sales a spus povestea unei bande de adolescenţi delincvenţi californieni, care a devalizat casele unor celebrităţi hollywoodiene. Cineasta narează aventurile acestor strănepoţi ai lui Bonnie şi Clyde, încă de la debutul acţiunii, până la proces. După era sex, drugs & rock’n roll, i-a venit rândul şi celei hype, tattoo & electro. Iar Sofia Coppola surprinde atmosfera timpurilor actuale. În lumea narcisistă, obsedată de faimă a oraşului Los Angeles, un grup de adolescenţi trăieşte o palpitantă şi tulburătoare aventură, jefuind vedetele de la Hollywood. Printre celebrităţile „lucrate” au fost Paris Hilton, Orlando Bloom, Megan Fox, Rachel Bilson, Audrina Patridge şi Lindsay Lohan. Abia sosit la un liceu din Los Angeles, Marc (Israel Broussard) face cunoştinţă cu Rebecca şi cu amicele ei. Adolescenţii, toropiţi de inactivitate, sunt fascinaţi de lumea glamour de la Holywood. Ei descoperă, pe reţeaua de socializare Facebook, că unul dintre starurile favorite pleacă în vacanţă. Utilizând Google Earth, analizează online locuinţele vedetelor, iar mai apoi, cu îndrăzneală şi noroc, fură din casele lor bunuri în valoare de trei milioane de dolari. După ce s-au „jucat” devastând casele starurilor, micuţii au aterizat la puşcărie. Fetele din The Bling Ring transformă plictiseala în artă. De fapt, ele sunt nişte biete hoaţe, dar unele cu „circumstanţe atenuante”. Membrii bandei nu par a fi încercat sentimentul că ar fi infractori. Poate şi pentru faptul că frecventau aceleaşi cluburi ca şi Paris Hilton. Vocabularul acestora se limitează la „Oh, my God!”, sintagmă pe care o enunţă la fiecare cinci minute. „I love Chanel!” este expresia liderului, Rebecca (Katie Chang), o fashion-istă ce-şi pierde vremea cutreierând cartierele de lux, în maşini decapotabile. Sofia Coppola ne expune portretele unor tineri crescuţi sub influenţa tabloidelor şi-a reality-show-urilor. Cineasta a optat pentru o regie realistă, aproape de documentar, lansând către spectatori întrebări despre „societatea spectacolului”. Realizatoarea filmează, cu o eleganţă sobră, această generaţie împopoţonată cu bling-bling-uri, într-o lume a deşertăciunilor. Ritmul este constant, aproape monoton: înlănţuieşte secvenţe cu furturi, accidente rutiere, cluburi de noapte şi jafuri. Cinematografia Sofiei Coppola are o dialectică aparte: candoare şi vulgaritate. De la primele ei pelicule, cineasta a pus în antiteză o mitologie a adolescenţei şi deziluzia adusă de maturizare.
The Spectacular Now (R: James Ponsoldt, 2013)
The Spectacular Now (adaptare după romanul omonim al lui Tim Tharp), cel de-al treilea lungmetraj al lui James Ponsoldt, este laureat cu un merituos premiu al Juriului la Festivalul de Film Independent Sundance. Distincţia primită se datorează interpretării actoriceşti a celor doi tineri protagonişti: Shailene Woodley şi Miles Teller, care stârnesc „dragostea la prima vedere” a spectatorilor. Sutter (Miles Teller) este un tânăr şarmant, popular şi inteligent. Lumea se prăbuşeşte pentru el odată cu îndepărtarea de blonda Cassidy (Brie Larson), iubita lui, o fată la fel de populară ca şi el. Chipul care afişa veselia ascundea suferinţa născută din problemele familiale (părinţi despărţiţi) şi din faptul că băiatul îşi găsea mângâierea, câteodată, în aburii alcoolului. Aşa se face că într-o seară, udată cu băutură, se trezeşte pe gazon, în curtea unei colege de liceu, Aimee Finicky. Dulcea şi discreta Aimee (Shailene Woodley) este o fată drăguţă, care citeşte reviste Manga, nu se machiază, nu a băut alcool niciodată, nu are încă un iubit, dar şi-a pierdut tatăl şi este dominată de mama sa. Bine susţinut de jocul actoricesc, plin de naturaleţe, The Spectacular Now ilustrează modul în care trecerea de la o adolescenţă – purtătoare a unor suferinţe – către viaţa de student se poate face, uneori, (şi) cu uşurinţă. Spectatorul tânăr îşi va aminti, cu siguranţă, de acel Sutter îngândurat, căutând alinare în alcool, incapabil să se apere de ceea ce moştenise, dar apt să sesizeze mâna ce i se întinde. Această reflecţie, de o mare profunzime (aduce în discuţie şi alte probleme, precum autoritatea parentală, abuzul de alcool) şi de-o reţinută melancolie, se bucură de atenţia spectatorilor, atât a celor tineri, cât şi a celor maturi. The Spectacular Now nu este o mostră de înţelepciune prefabricată, iar finalul, un moment nerezolvat, de un optimism reţinut, pare să indice spectatorului un sens nou – „Trăieşte clipa, apoi dă-i drumul!”.
White Bird in a Blizzard (R: Gregg Araki, 2014)
Ce te faci când ești o tânără de șaptesprezece ani și descoperi, într-o zi, că mama ta a dispărut subit? Kat Connors, eroina din filmul White Bird in a Blizzard, pare a nu fi deloc afectată de acest eveniment. Constrânsă de înfricoșătoare și dese coșmaruri să consulte un psiholog, Kat redescoperă fapte din trecutul ei, manifestări ce-o vor conduce către propria identitate. Înconjurată de amici, de tatăl său și de iubiții ei, fata va închide ușa adolescenței și va păși pragul spre maturitate. Povestea seduce spectatorii, grație celor două eroine cuceritoare, dar, mai ales, actrițelor care le dau viață pe ecran. Shailene Woodley, starleta hollywoodiană, aflată în plină ascensiune la vremea acestei producții (2014), adesea comparată cu Jannifer Lawrence, este fermecătoare în scenele de suspans, dar și în cele în care împărtășește plăceri cu un detectiv matur (are aproape dublul vârstei fetei), tânăra glisează între îndrăzneală și fragilitate; Gregg Araki este cel care stabilește dozajul. Seducătoarea liceană, apoi studentă, va suporta într-un mod bizar absența mamei „devoratoare”: își exhibă sexualitatea, dar încearcă să dezlege misterul dispariției. Araki detaliază cu finețe relația mamă-fiică, relevă mimetismul și rivalitatea, posesia maternală și revolta adolescentină, momentele de complicitate sau de război deschis, totul pe fundalul unui climat sufocant. Permanenta dualitate, explorată prin succesivele flashbackuri, face ca dispariția mamei să devină motivul introspecțiilor și-i conferă legitimitate narativă vocii din off. Mama întrupează amenințarea ambivalentă, legătura dintre suprafața lucioasă și profunzimile șifonate, între efortul de a se conforma normelor sociale și disprețul de sine, semănând izbitor cu celebra Bree Van de Kamp din seria t.v. Desperate Housewives. Această imuabilă nevroză îi permite cineastului să traseze evoluția adolescentei către vârsta matură. Între cele două personaje, se interpun, pe rând, tatăl șters – incapabil să mențină iubirea -, dar și iubitul lui Kat, al cărui șarm pare să o subjuge și pe Eve Connor. Un tată retras, o mamă omniprezentă și micile insatisfacții cotidiene nu par să se încadreze deloc în rama a ceea ce înseamnă „familie model”, așa cum se pretindea. Normele impuse de societate nu corespund mereu cu dorințele individuale. White Bird in a Blizzard este o reușită în registrul său și aduce încă o dată în discuție tema dominantă de la Festivalul de film american din Deauville: familia. Punctul de vedete propus de Gregg Araki atestă tonul ediției, în care America, plină de îndoieli și pierzând din valori, pare lipsită de repere.
Și tu poți recomanda un film/spectacol/concert care ți-a plăcut.
Trimite-ne recenzia pe adresa office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un alt fel de ‘cină de gală’ – The Menu
O răceală abisală – The World After Us
O puternică pledoarie pentru educație – The Exam
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
