Bunica avea nume de floare. Nu una specială. Purta numele tuturor florilor: Floarea. Era mică şi drăgălaşă, cu ochi vioi, cu mers iute, cu un nas frumos pe care mi l-aş fi dorit al meu şi de la care mereu mă certam cu Petruţa: care dintre noi are nasul bunicii? Purta părul împletit în două cozi cenuşii, subţiri, pe care şi le aduna la spate, sub o bertă neagră. Era frumoasă bunica. Când mergea la biserică duminica, se îmbrăca într-un taior cernit, iar bertei îi lua locul un batic negru cu flori mari, brun-roşcate; nu-mi aduc bine aminte, dar cred că erau un soi de bujori. Şi se dădea cu apă de colonie cu miros de lăcrămioare. Aşa mi-a rămas mie în minte bunica: un odor ca un norişor abia simţit de lăcrămioare. Până-n ziua de azi tresar când, rar, nările îmi sunt dezmierdate de mirosul acesta pierdut în negura vremurilor.
De la biserică venea legănându-şi pe uliţă, fără grabă, uşor trupul ofilit, dar încă sprinţar. Casa ei cu prispă bătrânească şi perdeluţe de dantelă la ferestrele scunde – ca desprinsă din poveste – o aştepta somnolentă sub soarele molatic de vară. O aşteptam şi eu cu nerăbdare, când se nimerea să ajung duminica la ea, în curtea largă, cu iarbă şi margarete, în care găinile şi cloştile cu puiuţi umblau slobode.
Bunica venea şi mă pupa vârtos pe ambii obraji, tremurându-şi uşor, de bătrâneţe, capul: „Iote colo, cireşul cela din grădinuţă ce răcoare dă! De ce stai aici în soare să te toropeşti?”. Ştiam şi eu, ca toţi vecinii, când bunica Floarea era dusă de acasă: perdeluţa cu maci roşii, cusuţi de mână, de la geamul uşii de la intrare era pe jumătate trasă. Bunica o lăsa aşa şi asta însemna: sunt în sat. Cheia, cu toţii cunoaşteam taina, se găsea pe grinda de sub acoperişul jos al casei. Nimeni însă nu se încumeta să tulbure rânduiala bunicii intrând în casă în absenţa ei. Nu ştiu dacă s-ar fi supărat, dar ştiu că îi plăcea să nu-i încălcăm tocmeala. Toţi rămâneam cuminţi dinaintea uşii, aşteptând să apară pe norişorul ei de lăcrămioare pe uliţa îngustă, mărginită de lanuri de porumb sau, ici-colo, de nuci umbroşi pe marginea drumului cu iarbă şi măcriş.
Iarna, îmi era mai mare dragul să petrec câteva zile de vacanţă la bunica Floarea. Pentru că la ea dormea Petruţa, verişoare mea, cu doar un an mai mare decât mine. De câţiva ani, de când rămăsese văduvă, bunica dormea cu Petruţa. Îi era urât să doarmă singură.
Pe Petruţa îmi plăcea s-o-nvăţ poeziile şi cântecelele pe care le învăţasem la şcoală, în oraş, şi care erau „poeziile şi cântecele mele”. Când mă certam cu Petruţa, o opream să cânte cântecele „mele” sau să recite poeziile „mele”. Şi cu cât mă supăram eu mai tare, cu atât Petruţa îmi făcea în ciudă şi cânta mai cu foc cântecele cu pionieri şi conducătorul iubit al poporului. Mai abitir mă oţăram eu la Petruţa, mai dihai îl zugrăvea ea pe „Zdreanţă cel cu ochii de faianţă.” Când ajungea, declamând mai ceva ca la cântecele dedicate partidului, la „Unde-i oul? a-ntrebat/ Gospodina. – L-a mâncat! Stai niţel că te dezvăţ, fără mătură şi băț.”, furia mea, ajunsă la cote maxime, ca valurile spumegoase ale mării, de care tot auzisem noi prin cântecele lui Dan Spătaru, pe care le lălăiam ca nişte curci bolnave în momentele noastre de mare producere artistică – Săruuuutăăă marea pentru mine…- , furia deci mă împingea în pletele bogate, blonduţe ale iubitei mele verişoare, de care trăgeam cu destoinicie până când aceasta îşi modera declamaţiile cu lacrimi în ochi.
Când nu mai rămânea nimic din trufia versurilor, când îngăimarea lua locul semeţiei, când apoi tăcerea se aşeza obosită peste tumultul simţirilor noastre aţâţate, când Petruţa ostenea să strige despre acest Zdreanţă, câine zdrenţuros şi nevinovat, iar eu nu mai aveam puterea să trag de pletele ei, ne puneam amândouă pe plâns. Atunci apărea bunica care ne aducea din odaie mere, gutui şi nuci. Erau îngheţate merele şi gutuile. Căci odaia mare nu era locuită. Nu avea sobă. Mici, roşii, cu puncte negre, galbene ca nişte talere de aur, bunica băga merele şi gutuile în cuptior, la încălzit, iar nucile sub perne. Aceasta era versiunea de iarnă a farfuriei pe care bunica ne-o pregătea vara, pe care se odihneau cochete, ca nişte inimioare pline de dragoste, mărunte şi dulci, cu cristale mici de zahăr asortându-le eleganţa, lăsând un sirop roz-roşiatic, lângă o bucată de mămăligă aurie şi pufoasă încă aburindă – căpuşunile din grădinuţă.
Până când se încălzeau merele, nucile şi gutuile, bunica ne ţintuia cu poveştile ei de când era tânără, când împreună cu soră-sa, Margarinta, era fruntea satului. Ne plăcea nouă tare mult s-o ascultăm pe bunica depănându-şi poveştile de fată mare, în care se pierdea cu ochii în faldurile visului, despre Margarinta, care era de departe cea mai frumoasă fată din sat şi curtată de mulţi flăcăi. Dar nici bunica nu era de aruncat; doar că „Margarinta lua toţi ochii”. Bunica o proteja pe soră-sa şi o urma în toate tristeţile, durerile şi bucuriile ei. Apoi o puneam iar şi iar să ne povestească despre război, despre ruşii care se purtau „ca porcii”, care pe unde treceau „pârleau tot” – povestea bunica – despre cum îşi ascundeau gospodarii nevestele şi fetele în pod ca să nu fie violate de ei. Nemţii se purtau mai bine, ne zicea bunica. Ajutau femeile rămase singure ale căror bărbaţi erau plecaţi pe front la desfăcatul porumbului sau la adunatul fânului, mulgeau vacile şi dădeau laptele copiilor acestora… Eram nedumerite şi eu, şi Petruţa. La şcoală noi învăţam despre tovarăşul Stalin care era ca un părinte pentru toate popoarele vecine. Cu respect vorbea doamna despre el. Dar bunica zicea că nuuu: el era cel mai mare porc. Că da, nemţii au făcut multe rele, foarte multe, dar că ei nu prăpădiseră românii pe unde trecuseră aşa cum făcuseră ruşii.
Am trecut ieri prin sat. Uliţa pe care eu şi Petruţa ne jucam cu copiii vecinilor, mozoliţi şi rufoşi, dar care ascultau de ordinele noastre cuminţi şi blânzi ca nişte iezi, care ne prindeau viespi, cărora noi le legam o aţă de picior şi le puneam apoi să zboare, nu mai era atât de îngustă. Case arătoase, unele cu etaj o mărgineau în locul nucilor bătrâni, de crăcile cărora, pe timpuri, Petruţa şi Todirel legau funii, de care se spânzurau cu capetele în jos, făcând precum Tarzan, urlând cât îi ţinea gura, spre marea mea frică nemărturisită. Căsuţa bunicii, cu perdeluţele ei cu maci la ferestre, cu grădinuţa plină de sângele-voinicului, narcise şi zarnacadele nu mai e. Doar senzaţia unui parfum imprecis de lăcrămioare mi-a încolţit o lacrimă în ochi. De mult, bunica ne-a lăsat şi s-a tot dus. Şi-n toţi aceşti ani, când fiecare, pribeag prin lume, a mai lunecat spre vreo amintire din vremea gutuilor şi merelor îngheţate, ne-am adunat puterile sărăcite şi-am încercat să readucem la viaţă poveştile de odinioară cu ruşi şi nemţi, fete frumoase şi flăcăi arătoşi, şi-am băut câte-un pahar de sufletul bunicii, lăsând să cadă în tăcere şi neuitare un strop de vin în ţarina ce-a înghiţit-o şi care-apoi ne-o înghiţi şi pe noi, după rost. Nici nucii unchieşi de pe uliţa strâmtă de altădată, nici lanurile de prorumb nu ne-or mai şti în marea noastră trecere în care doar Dumnezeu ne va fi martor…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.