Este un început de septembrie în care lumea își cântă iubirile și amintirile tomnatice. Eu… scriu. Din simplul fapt că urăsc tot ceea ce înseamnă banal și comun. Am desprins din copertele vechi un teanc de scrisori parfumate legate cu fundă și am zâmbit. M-am gândit că mereu ne vom ocroti imaginea de demult privind-o cu ochi de copil. Și vom uita mereu că, odată cu anii, am pierdut și inocența. „Căci doar Iubirea e singură putere profundă și supremă ce într-adevăr există/ Iar gloria și lumea sunt amăgiri deșarte înfiripate în noapte de închipuiri nebune.” (Al. Stamadiad)
Acomodarea afectivă dintre suflete, relațiile interumane, au excitat întotdeauna un interes indiscutabil asupra fiecăruia dintre noi. Pudici, mincinoși, fideli, visători, fustangii, sufletiști, frustrați, exaltați, dezamăgiți, iubiți, neiubiți, singuratici, toți își poartă trupul prin lume în acordurile fine ale sufletului frământat, alergând în galop după Iubire. O nemiloasă alergare în timp și spațiu… Purtăm în noi o matematică a iubirii moștenită de la buni și străbuni, apoi iubim în feluri multe: unul cu repezire, altul cu îngrijorare, cu un zâmbet cazon sau cu o cafea îndulcită, poate chiar amară: intenția este iubirea, iar aceasta pornește la drum cu emoție și nădejde. Și cu toții ne dorim că cea din urmă alcătuire să fie cea mai frumoasă plămădire. Destul de rar mai apare însă un suflet care se potrivește întru totul străfundurilor alcătuirii sufletului nostru: de la zâmbetul ce-l poartă, la mâna domoală pusă în locul potrivit pe creștet, de la aerul ce-l poartă cu încredere, până la alunecarea umbrelor în asfalt. Toate aceste deschideri emoționale ar trebui să facă oamenii să aibă suficientă inteligență, încât să își discute firesc inadvertențele, nemaiconvertindu-se în acuzatori ai unei iubiri pentru care nu demult și-ar fi dat și sufletul!
Mă întreb cum a putut ajunge spiritul într-o asemenea decădere, încât să urască ziua și să își mute toată viața în noapte?! Toate viciile sunt împotriva naturii și ies din rânduiala dinainte stabilită: omul destrăbălat vrea să aibă parte de bucurii stricate și nu doar că se abate de la calea cea dreapta, ci se și îndepărtează de ea cât de mult poate. Sau o lume în care bucuriile și caznele iubirilor clandestine, a dezamăgirilor și a aparențelor dezolante au ajuns puncte de referință îndobitocind și necivilizând o lume întreagă ruptă de pedanteria unor vremuri demult apuse.
Un Romeo, o Julieta și un întuneric. Un abis profund în care se scaldă proștii, iar cei deștepți își găsesc scăparea. Sau despre cum societatea contemporană efeminează bărbații și îmbărbătează femeia, aruncându-i în același abis abject în care nu-și vor mai găsi nici mântuirea, nici întoarcerea, nici calea, îndepărtându-se parcă tot mai mult. Nu și dacă, în accepțiunea mea, dezamăgirile, așteptările înșelate și dezolantele dedesubturi ascunse sub aparențe strălucitoare, le provoacă revelația adevăratelor valori. Iată o scurtă cronică lipsită de part pris-uri.
O cronică a lumii postbelice care, dincolo de limita înțelegerii mele, va avea nevoie de mult timp pentru a-și recăpăta inocența și pentru a reînvăța să iubească… sau poate niciodată.
„Ești ce e și cea mai profundă dorința a ta. Cum ți-e dorința, ți-e și intenția. Cum ți-e intenția, ți-e și voința. Cum ți-e voința, ți-e și fapta. Cum ți-e fapta, ți-e și soarta!” – Upanişade
Martie friguros. Sinaia.
Guest post by Iulia Cristescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
